Anamaria' s Blog

Când bătrâneţea e tinerească

2012-03-04T10:28:00.005-08:00

Dacă e să răspund rapid la întrebarea ce găsesc diferit într-o ţară vestică faţă de România fără să stau pe gânduri aş spune statutul bătrânilor. Vechea vorbă românească Îi caută moartea şi ei nu sunt acasă se potriveşte mai mult decât bine aici, dar cu o semnificaţie diferită de la cer la pământ. Bătrânul german sau englez pare a-şi începe o cu totul altă existenţă odată ce iese la pensie, odată ce copiii sunt la casa lor iar nepoţii pe la şcoli înalte. Într-o după-amiază oarecare din timpul săptămânii, dacă ai timp să ieşi la plimbare vei vedea pe străzi cupluri de bătrâni care par a-şi trăi o a doua tinereţe, dar aceeaşi dragoste, sorindu-se la terasele micuţe, cu un pahar de vin sau c o cană de cafea. Nimic nu pare a le disturba liniştea câştigată după zeci de ani la un loc de muncă. Seninătatea cu care te privesc tânăr fiind, amabilitatea cu care îţi răspund în cazul în care te simt rătăcit printre ei, râsul pe care îl auzi de la masa lor te fac să-ţi fie frică mai puţin de bătrâneţe. Cu rucsacul în spate, adidaşi comozi în picioare, sau din contră, cu haine elegante şi cu ţinute tinereşti încât pe unele doamne doar culoarea părului şi ridurile le trădează că nu mai au 30 de ani, aceştia îşi încep periplul prin cele mai frumoase oraşe ale Europei. Pentru că merită şi, mai mult, pensia şi economiile de o viaţă le permit. Pe la ora 13 aceştia iau prânzul în localurile în care tânăr fiind nu poposeşti prea des, dorind să mai economiseşti, cine ştie, poate pentru o bătrâneţe atât de senină. Aproape fiecare cuplu are câte un câine care se bucură de noul ritm de viaţă al stăpânilor şi nu de puţine ori vezi animalele în cele mai cochete hăinuţe în cazul în care condiţiile meteo o cer.

Şi cel mai sănătos lucru la care i-a adus bătrâneţea este înţelepciunea pe care puţini tineri o au, aceea de a se bucura de lucrurile mici ale vieţii: de o amiază cu o cafea caldă în faţă, de o plimbare pe malul lacului la apus, de o călătorie în oraşele mici, istorice ale Europei, de bunul simţ de a nu face nimic cu un rost.

Mai este vreme?

2012-03-03T00:46:00.000-08:00

Şi într-adevăr, are sa mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecându-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întâlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mâini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi de revizii.

(din T.S. Eliot opere poetice 1909-1962)

Cât aţi privit şi cât aţi văzut?

2012-02-28T11:22:00.003-08:00

Obişnuim să trecem pe lângă oameni în viaţă ca prin faţa unor vitrine. Ne place să le privim, le vedem din mers, când şi când ne oprim, uneori ne folosim de ele să ne privim pe noi, şi rareori intrăm neprogramat să vedem mai îndeaproape. Trecem uneori unii pe lângă alţii ca trenurile de mare viteză, uneori suntem doar o părere, o secundă, în cazurile bune o uimire. Trecem printre oameni ca în călătoriile în care ai de schimbat mai multe trenuri până la destinaţie. Mereu cu ochii pe ceas, mereu ştiind unde trebuie să cobori, ce e bine să schimbi, uneori nici nu te aşezi, stai aproape de uşă pentru că ştii că drumul e scurt şi nu are niciun rost să te aşezi, să-ţi găseşti locul. Ne privim unii pe alţii în nenumărate şi neştiute feluri, ne încredem, ne întrebăm, ne răspundem, ne uităm în şi pe, ne dorim, ne îndepărtăm, şi rareori ne locuim. Ne vedem, ne întâlnim dar cât ne privim cu adevărat? Cât din noi se opreşte să vadă, să se vadă prin celălalt? Ne recunoaştem unii pe alţii chiar dacă ne-am văzut o singură dată şi, deşi ştim de unde să ne luăm, nu ne ştim numele, locul de ieri şi întâmplarea de azi. Cine are în el timpul, cine poate fi şi înaintea lui, poate, ştie, învaţă să privească, să se privească în celălalt. Cine nu face pasul decât după ce vede şi se vede, cine aşteaptă, cine tace şi spune în acelaşi timp, poate să asculte privind. Poate să vadă omul şi nu oamenii, locul şi nu ţara, cuvântul şi nu spusul, culoarea şi nu obiectul, bucuria şi nu trupul.Cine se aşează în tren chiar dacă ştie că drumul e scurt poate să privească ca să nu uite.

Prin bloguri despre noi

2012-02-24T12:34:00.002-08:00

Căutând informaţii pentru viitorul interviu vocipentruromania.ro, am găsit pe blogul persoanei în cauză (vi-l recomand pentru realizările extraordinare la o asemenea vârstă http://www.alinalami.com/p/about-me.html) la pagina About me o serie de răspunsuri la nişte întrebări generale/particulare/ipotetice. Mi-am spus să fac şi eu acest exerciţiu. Prin urmare:

1. Morning or night person? Nimic nu-i mai bun decât somnul treaz dimineaţa când îţi spui mai stau un minut, 2 minute, 10...

2. Colecţii: pijamalele, nu ştiu dacă le-aş numi colecţie deşi am peste 10 perechi. Şi chibriturile.

3. Dacă aş fi un animal aş fi: toţi care mă cunosc ştiu deja răspunsul. Aş fi evident un motan leneş, care să doarmă pe tastatura stăpânului.

4.Dacă aş avea o superputere ar fi..să fiu în două locuri în acelaşi timp. De fapt, cine nu ar vrea asta?

5. Care e primul gând cu care te trezeşti: Poate încă nu a sunat ceasul şi mai pot sta puţin..

6. La ce mă gândesc înainte să adorm: Oare mi-am pus ceasul să sune? La timp de ceva timp, preatârziu, preadevreme.

7. Culoarea preferată: verdele (adică sunt şi albastru şi galben)

8. Ai fost vreodată dependent de un joc pe calculator? Am jucat multă vreme Conquiztador-joc de cultura generală, toţi cred că au jucat măcar o dată.

9. Dacă aş avea 1 milion de euro ce aş face cu ei: o călătorie în jurul lumii, case pentru prietenii mei şi un adăpost/centru de îngrijire a animalelor.

10. Obiceiuri proaste: dezordinea. E un obicei pentru că se repetă şi nu mai scap...

11. Un lucru pe care aş vrea să-l schimb la mine: încăpăţânarea

12. Dacă aş putea să locuiesc oriunde aş vrea în lume: Munchen (dacă ar veni la pachet cu limba germană învăţată), Barcelona (dacă ar veni la pachet c civilizaţia din germania).

13. Dacă aş putea să vizitez oricare loc din lume aş alege: America de Sud.

14. 3 obiective în to do list: 1. să-mi găsesc serviciul pe care-l tot caut, care să aibă legătură cu scrisul. 2.să încep un sport cu un instructor/un tip de dans/un instrument muzical . 3. să fac un om bucuros

15. Un regret pe care îl am: că am ajuns prea târziu într-un loc

16. Un lucru care îmi lipseşte de când eram copil: să joc elasticul.

17. Un lucru care îmi place acum că sunt adult: că îmi pot câştiga singură banii să călătoresc unde vreau eu şi să le fac mici bucurii celor apropiaţi.

18. Melodia preferată: Leonard Cohen- Dance me till the end of love

19. Care ar fi jobul meu de vis? Într-o ambasadă.

20. Ţi-ai fi dorit să te naşti de sex opus? Niciodată

21.Dacă aş putea să-mi schimb numele acesta ar fi: Hmm..nu cred că l-aş schimba. Poate în ceva de origine străină care să aibă o semnificaţie, ca la indieni.

Bătaia e ruptă din raiul Andreei

2012-01-27T13:38:00.000-08:00

Nu sunt specialistă în copii, nu sunt nici psiholog iar pe diploma mea nu scrie decât filolog. Știu sigur însă că am văzut până la vârsta aceasta destule locuri câți alții într-o viață, că dacă aș avea bani în fiecare weekend m-as putea urca într-un avion și aș avea un loc unde să stau la oamenii pe care i-am cunoscut într-o împrejurare sau alta. Mai știu câteva lucruri despre educația copiilor și, în primul rând, mă știu pe mine. Și-mi știu viața mea viitoare pe care mi-o imaginez când și când și care în 2-3 ani sper să mă ajungă din urmă. Cu o casă, copii pisici câini și toate cele cât să mă facă să simt că adevărata viață abia atunci începe.

Revenind la copii că de la ei am plecat și la ei voiam să ajung și la felul în care ca părinte te raportezi la ei sunt multe de spus. Pentru unii lucrurile sunt albe sau negre, maniheiste cum aș spune ca filolog. Dacă înțelege de vorbă bună atunci toată lumea e fericită familia e armonioasă iar părinții un model, dacă nu aplicăm regula sfântă a bătăii. Ce să mai vorbim de înțelegere, de explicații, de bunătate și mai ales de incapacitatea mea de a înțelege cum poți să provoci durere fizică unui copil. Oricum, știu și mi s-a zis azi de nenumărate ori, pt că de aceea am ajuns să scriu aici, că altfel copilul nu va înțelege ce-i interdicția și regula.

Dar să nuanțăm puțin lucrurile și să le explic prietenilor mei, viitori părinți care vor aduce raiul pe pământ prin altoirea copiilor (și acesta un cuvânt fără sens pentru mine) următoarele.

1. Un copil va avea personalitatea părinților, măcar într-o anumită măsură; dacă se va naște într-o familie unde lumea râde, glumește, se îmbrățișează, face drumeții, iubește natura și animalele, mă îndoiesc că va fi un îndărătnic și un răzvrătit.

2. Acum ceva vreme am citit un articol în Dilema în care se sublinia faptul că îi învățăm pe copiii noștri să fie cuminți, să învețe bine, dar nu îi învățăm niciodată să fie cu adevărat generoși. Câți dintre voi v/ați gândit să faceți două pachețele pentru școală și pentru colegul de bancă, un copil care poate nu-și permite să-și cumpere ceva. Câți dintre voi i-ați spus copilului să/și invite un prieten la masă duminica, să împartă cu el ce are.

3. Există sute de centre de adopții pentru animalele străzii. Câți dintre voi ați cumpărat câteva sute de grame de mâncare și să mergeți cu copilul vostru să îl învățați că e bine să ai grijă și de animalele străzii ca de oameni.

4. Câți dintre voi sunteți recunoscători că aveți părinți sau bunici la țară. Eu aș da orice să știu că îmi voi duce copiii la țară, să umble desculți, să meargă pe câmp, să știe ce-i viața simplă și înțelepciunea adevărată a bunicilor noștri.

5. În sala unde fac aerobic în fiecare vineri o grupă de fetițe de la 6 ani în sus fac gimnastică. La sfârșitul orei aceste fetițe de 2 ori mai mici decât aparatele la care lucrează sunt puse să le strângă din sală. E un mod de a-i face pe copii de mici să conștientizeze că trebuie și poți, indiferent de vârstă, să faci loc după tine unei alte activități, să lași curat.

6. Săptămâna aceasta o librărie din Iași anunța atelier de origami. După activitate au postat fotografii. Nici măcar un copil în poze. Nici un părinte interesat să facă din ziua de duminica o zi altfel pentru copilul său.

7. Câți dintre părinți împart activitățile sportive cu copiii lor? Câți merg pe patine, câți îi iau la tenis, la înot?

8. Câți copii sunt lăsați să-și deseneze pereții din camera lui, să țină animale în casă, să sară în casă (la noi ce spun vecinii e o mare problemă în educația copiilor).

Acestea fiind punctate, cum poate un copil care are asemenea activități, care e învățat să dea. să fie generos, să aibă mulți prieteni, să vadă binele din lume chiar dacă răul poate uneori e prezent, să nu fie egoist, să nu-i pese de ce face cel de lângă el ci ce simte cel de lângă el pentru el, cum poate un asemenea copil să nu poată fi educat fără bătaia ruptă din raiul vostru și numai al vostru?

Nu vă face oameni mai puțini buni în ochii mei să știu că în raiul vostru este și această izbăvitoare formă de educație. Dar nu mă faceți să fiu în raiul vostru fără să mi-l doresc.

Raiul meu e cel din mâinile colorate ale copilului care îmi desenează pereții din bucătărie și al râsului care va trezi toți vecinii din tristețea unei vieți cu reguli. În familii nu există reguli locuri din casă unde se fac se mănâncă sau se învață lucruri. Familia nu-i un teritoriu cu șefi, subalterni cu oameni mai înțelepți unii decât alții. Nimeni nu are ultimul cuvânt așa cum nimeni nu-l spune pe primul. Verbul nu este a trebui a face a fi obligat. Ci doar a ne locui unii pe alții și a crește împreună.

Trainspotting. Choose your future

2012-01-20T12:12:00.000-08:00

Filmul regizat de Danny Boyle dă alte înțelesuri sensului a-ți plăcea un film. Dacă nu eram într-o sală cu mulți oameni și l-aș fi văzut la laptopul meu (în germania destul de rar se întâmplă să vezi un film bun pe laptop: 1. de descărcat nici că ai îndrăzni. 2. dacă îl găsești pe un site online ți se blochează din 10 în 10 minute din cauza internetului) aș fi pus alt film. Anumite stări fizice pe care le-am trăit, spre exemplu, la vizionarea filmului Black Swan, m-au urmărit și aici.

Dacă ai însă forța să te uiți la toate imaginile oricât de dure ar fi unele, poți, pe de o parte să dai după o imagine de nedescris a unei toalete publice la imaginea unei întânderi de un albastru la fel de nedescris; de fapt, este cred cea mai frumoasă imagine din film care, așa cum este explicat în cartea lui Irvine Welsh după care s-a făcut filmul, reprezintă marea dinăuntrul sufletului. Pe de altă parte, poți să înțelegi prin acest fim ce înseamnă cu adevărat cuvântul alegere. Nu doar pentru că se repetă la începutul filmului: Choose a job. Choose a life. Choose a career, ci pentru că personajele au în fiecare moment de ales: între a se droga sau nu, a-și înșela prietenul sau nu, a-l trăda sau a-i fi loial, a trăda un necunoscut pentru bani sau a avea o slujbă decentă, a fura sau a da, a trăi în realitate sau nu. Personajul central alege ambele de fiecare dată, prin urmare ce apare la începutul filmului nu mai este valabil și pentru el. Chiar și atunci când el alege viața, jobul, ajunge să aleagă din nou viața pe care o lăsase în urmă tocmai pentru că trebuie să-și aleagă prietenii. Prieteni pe care la finalul filmului alege să-i părăsească pentru că e prima dată când se alege pe sine.

Felul în care autorul a asociat semnificația termenului trainspotting (oamenii care țin evidența trenurilor în fiecare zi pentru a se confrunta între ei în privința orarului trenurilor și pentru a detecta dacă există variație în mersul trenurilor) cu trainspotting din argoul celor care se droghează (urmele înțepăturilor de pe brațele lor care seamănă cu gările ce se înșiră de-a lungul șinelor de cale ferată) poate fi asociat cu alte semnificații care trimit la urme, distanțe, timp.

Ceea ce e mai interesant în circumstanțele în care am văzut eu filmul este că el a făcut parte dintr-un curs pe care studenții îl pot urma. Cursul are în vedere romanele în care personajele consumă diferite droguri pentru a se analiza felul în care acestea le afectează retorica, dialogurile. S-ar face în România un curs de acest fel oare?Ar primi acordul cineva să facă o cercetare pe efectul drogurilor, cafelei sau al altor licori nu asupra autorilor (s-a scris mult despre autorii care au creat sub influența drogurilor) ci asupra personajelor dinăuntrul textului? Pe voi v-ar interesa un asemenea curs?

T.S. Eliot. Tradition and the Individual Talent.

2012-01-18T06:59:00.000-08:00

Eseul lui T.S.Eliot, Tradition and the Individual Talent, pe care îl lansez spre problematizare în cadrul concursului BookMag (http://networkedblogs.com/sQ4t5), atinge într-o altă perioadă istorică o realitate tot mai accentuată în societatea de astăzi. Poate un scriitor să se nască într-un spațiu cultural și, mai apoi, prin schimbarea locului, țării, continentului de afirmare, să devină scriitorul țării care l-a adoptat? Literatura care se naște din spiritul unui american, așa cum este de altfel cazul lui T.S.Eliot, reprezintă spiritul poporului englez în care acesta a ales să-și continue existența și care de altfel l-a promovat epocilor literare drept scriitor englez? Ce putem spune în cazul scriitorilor Cioran, Ionescu? Sunt scriitori români pentru că s-au născut în spațiul românesc sau scriitori francezi pentru că aceasta e limba în care ei s-au simțit acasă?

Răspunsul pe care îl oferă T.S. Eliot are în vedere impunerea în conştiinţa scriitorului a faptului că gândirea europeană din care face parte este mai presus de gândirea personală, prin urmare integrarea într-un sistem de gândire este mai importantă decât originea personală. Problematica individului care îşi reprezintă teritoriul în care s-a născut este scoasă de sub semnul întrebării de Eliot de vreme ce consideră că tradiţia este o proprietate pe care un scriitor o obţine nu prin sânge, ci prin efort continuu. Cititorul ar putea să înţeleagă poziţia lui Eliot pe baza justificării că un scriitor poate să reprezinte un teritoriu străin atâta vreme cât devine parte a procesului de asimilare, văzut nu ca un proces al anulării individualităţii, ci ca o modalitate de a stabili criteriile acesteia.

Dezvoltarea acestui punct de vedere ar trebui să aibă în vedere sensul termenului de „tradiţie” şi relația sa cu ideea de individualitate pe care o explică Eliot în eseul său. Argumentul lui Eliot ca tradiţia să nu fie asociată cu ostilitatea oricărei încercări de a schimba perspectivele este punctul central al eseului Tradition and The Individual Talent; tradiţia astfel va trebui integrată în fiecare nou sistem de gândire, acesta nefiind clasificat din punct de vedere cronologic, ci ca un proces sincronic de creaţie aducând trecutul în prezent. Eliot se situează pe aceeaşi linie cu Trotsky în ceea ce priveşte relaţia dintre opera prezentă şi aluviunile din trecut şi a manierei în care vechile forme sunt reevaluate în prezent. Autonomia operei de artă este anulată de ambii autori care par a evalua opera de artă în funcţie şi de locul autorului în societate, nu doar de subiectivitatea sa.

The historical sense” numit de Eliot implică ambele accepţiuni ale termenului „tradiţie”, atât moştenirea trecutului, cât şi integrarea acesteia în noul sistem de gândire. Dacă întreaga literatură a Europei are o existenţă simultană, un autor nu ar avea libertatea să schimbe această perspectivă în funcţie de principii proprii; lucrarea sa ar trebui tocmai să reflecte viziunea generală asupra literaturii, altfel s-ar sustrage oricărei semnificaţii reale. Eliot consideră că Dante e clasic pentru că opera sa reprezintă o întreagă civilizaţie religioasă şi culturală, şi în acest fel Eliot oferă un nou sens termenului de tradiţie, ca reprezentare a unei epoci. Este şi argumentul prin care Eliot motivează de ce o operă trebuie să-şi refuze autonomia.

Un alt raport în discutarea ideii de tradiţie se situează la limita între talent individual şi identitate naţională. Situaţia acestor scriitori (pe care am mentionat-o în incipitul recenziei) ar putea fi explicată prin raportul dintre heterogenitate şi homogenitate culturală şi naţională, cu alte cuvinte asimilare sau autonomie, individualitate. În această dispută a prezentului şi a trecutului şi a felului în care cele două realităţi fuzionează, Eliot propune un nou raport spunând că trecutul este modificat în funcţie de noile creaţii ale prezentului aşa cum operele prezente sunt evaluate luându-se în considerare o serie de canoane impuse de tradiţie. Influenţa este văzută şi ca un process conştient de vreme ce un scriitor se apropie cu luciditate de un alt autor, de tradiţie în vederea preluării, inovării sau selecţiei unor elemente ale predecesorilor. Pe de altă parte, acel “historical sense” menţionat de Eliot este un proces inconştient de vreme ce presupune o influenţă indirectă şi o situare automată în tradiţie. Există şi cazul lipsei influenţei din partea predecesorilor de vreme ce nu a existat o limbă naţională care să creeze spiritual identitar al unei naţiuni. Este cazul menţionat al literaturii irlandeze, care a căzut în cele din urmă sub influenţa literaturii britanice.

Fără niciun dubiu, eseul lui Eliot poate sta la baza canonului occidental, poate constitui măsura prin care clasăm, subclasăm autori în diferite categorii, etape sau epoci literare. În cele din urmă, important este ca scriitorul să se identifice cu spiritul epocii, să-l reprezinte și o dată cu el să pună în întrebare cititorul. Orice carte sau om care te lasă cu o întrebare la final merită citit (ă). Prin urmare, întrebarea mea ar fi Cum rămâne cu cititorul? Eliot nu ne răspunde în acest caz. Cum îmi influențează mie lectura unei cărți despre lumea britanică știind că originile autorului sunt în alt loc? Sângele apă nu se face, poate doar carte.

Cum am dresat un gând în trupul tău

2012-01-11T13:24:00.000-08:00

În Scrisori de dragoste către o prințesă chineză Matei Vișniec îmi dă dreptate în multe cuvinte prin cuvinte cărora le găsește o corporalitate și o viață a lor de care și eu sunt convinsă până în vârful gândurilor

Sunt enorm de multe cuvinte de care sunt îndrăgostit. Și chiar inventez cuvinte susceptibile să explice cumva, chiar și într-o manieră aproximativă, senzațiile și dorințele mele, angoasele și lipsa de cunoștințe. Sunt cuvinte care nu rămân decât în memoria pielii mele...dar eu sunt generos...dacă doriți să le regăsiți nu trebuie decât să scotociți, doamnă, în memoria cărnii mele...

Îmi dă dreptate și atunci când dragostei i se adresează cu politețea lui dumneavostră într-o ironie care nu face decât să spună și mai mult ce toate cuvintele nu o mai spun atunci. Matei Vișniec crede din nou, ca și mine, că un om te poate locui, se poate cuibări în tine cum de altfel o și spune, că despărțirea e un partaj corporal care se poate realiza până ce se ajunge a împărți inima. Cine și cui?

Dar, cum ea locuiește în pielea mea, în sângele meu, în sufletul meu, despărțirea e grea. Adică despărțirea fizică. Pentru că are dreptul să plece cu jumătate din pielea mea, cu jumătate din sângele meu, cu jumătate din sufletul meu...la revedere, îmi spune ea. Dă-mi partea mea de piele, partea mea de carne, partea mea de vise, , partea mea de bătăi de inimă, partea mea...

Cum am dresat un melc pe sânii tăi nu este nici proză, nici monolog de teatru, ci un poem. Și despre poeme e greu să scrii, să scoți ideea din idee, pentru că le pierzi și te pierzi și-s fără rost atunci cuvintele. Mai mult decât un discurs serios de îndrăgostit, serios cred că e un poem uneori ironic în adevărul unor cuvinte pe care nu putem să le spunem atunci, dar ele există și mai mult pentru că știm că ele trebuie să fie acolo.

Am căzut de acord pentru o noapte, așa că am adăpostit-o în corpul meu pentru o noapte...Și a rămas acolo toată noaptea și i-a plăcut. Și, pentru că i-a plăcut, nu mai vrea să mai iasă. Și o simt, o simt tot timpul, doarme în corpul meu, se hrănește cu visele mele, se trezește dimineața și își ia micul dejun în corpul meu, face baie acolo, se îmbracă acolo pentru a-și primi prietenele la cină, pentru că nu îi place să fie singură, nu, îi place viața și de aceea primește, primește în fiecare zi necunoscuți în trupul meu.

Inima care se furișează noaptea din trup, omul întins cu rana la vedere, femeie care mângâie rana până reface drumul într-o coborâre fără a privi înapoi, trupul care are memoria cuvintelor noastre, gara cu spectatorii-actori și despărțirile în care oamenii sunt cel mai aproape de altfel și mai apoi pantofii, bibliotecile de pantofi, sălile de lectură, nuditatea printr-o pereche de pantofi.

Poemul în proză recitat mai mult decât citit și recitit este poemul fluturelui mai întâi și mai apoi al inimii, al melcului și al cuvântului pe tocuri. Dacă ar fi fost poemul meu aș fi scris pe vîrfuri.

Pentru serile pe gând

2012-01-10T12:11:00.001-08:00

Despre tăceri și vocile din ele

2012-01-06T09:09:00.000-08:00

Câte forme de tăceri cunoașteți? Cea mai vizibilă este cu siguranță zgomotoasa tăcere a oamenilor îmbufnați. Nici mâinile încrucișate în față, nici privirea întoarsă în direcția opusă ție, nici piciorul care să bată fără oprire nu spun mai mult decât omul care parcă și-a înghițit cuvintele. Să-l întrebi atunci și cât e ceasul și nu ar da drumul unui cuvânt nici să știe că nu te mai vede vreodată. Nici să moară de foame nu s-ar atinge de mâncare, ci ar sta într-o tăcere pe care ai dori-o transformată în cele mai cumplite cuvinte numai să vorbească. De obicei oamenii care se supără în felul acesta sunt de două feluri: cei care nu știu să se lupte în cuvinte, și își dau seama că bătălia e pierdută înainte de a o începe, și mai există o a doua categorie care sunt tocmai în bucurie foarte buni la cuvinte, dar care în tristețe nu mai știu să vorbească. Tristețea în cuvinte multe se cheamă supărare și ea e departe de oamenii care țin..în mână cuvinte multe.

Mai există tăcerea stânjenitoare dintre doi oameni care abia s-au cunoscut și după formula de salut nu mai știu ce să-și spună. De obicei soluția salvatoare este ca unul dintre ei să sară cu o întrebare. Însă de fiecare dată în astfel de situații răspunsul va fi monosilabic, pe subiect, fără să se transforme în altă întrebare.

Un cu totul alt sens au tăcerile din muzee, biblioteci, biserici. Cei care trăiesc după reguli sunt în tăcere pentru că așa trebuie, ceilalți, pentru că știu că acolo trebuie să audă altceva, tac.

Mai sunt tăcerile de complicitate între doi oameni care se cunosc foarte bine și într-un grup își spun o mie de cuvinte de față cu ceilalți doar tăcând unul în fața celuilalt. aceasta e tăcerea pe care o obții cel mai greu, pe care o găsești fără să o cauți, pe care nu ai cum să o înveți, poate doar pe de rost...

Despre tăcerile de bine, când poți sta întins să desenezi constelații, lumi imaginare, pe cel de lângă tine nu se pot spune multe cuvinte. ele sunt acolo ca să fie într-un alt fel, mai colorat.

Mai sunt da și tăcerile triste ale celor care nu mai au ce să-și spună deși se știu de ani buni, tăcerile care urmează după ce fiecare a făcut rezumatul zilei de muncă, pentru că nu mai e nimic de zis despre unul prin celălalt. Nici nu mai e nevoie de cuvinte să-și spună că locul lor nu e unul lângă celălalt. e aceeași situație când doi oameni nu mai știu să tacă unul lângă celălalt. să-l asculte pe celălalt altfel, sau să se asculte prin tăcerea celuilalt. Bucuria de a-l vedea pe celălalt dormind e tot o tăcere, una preabună. Tăcerile din interogări, din reproșuri, din îndepărtări toate după chipul și asemănarea drumurilor.

Dar uneori e bună tăcerea. E vie și bucuroasă ca un nume care adăpostește omul.

Să știi oamenii după felul în care tac și nu după cum vorbesc înseamnă să-i ai într-un aproape mai aproape decât departele în care de multe ori sunt cuvintele.

Ce faceți voi în prima zi a anului?

2012-01-01T08:55:00.000-08:00

Cum v-ați petrecut sfârșitului anului nu întreb pe nimeni. Ce promisiuni vouă, celor de lângă voi ați făcut nu întreb nici asta. Fiecare cu promisiunea sa. Dacă m-ați întreba pe mine, eu mi-am promis multe la amiază pe feribot când mă întorceam acasă. Alpii se vedeau atât de clar astăzi de spuneai că treci lacul, mergi puțin prin pădure și ești acolo. Cu asemenea minunăție în fața ochilor, cu o zi primăvăratecă în care îți era bine să stai pe puntea feribotului până la destinație puteai să vezi tot ce ai vrea să ți se întâmple anul viitor. Așa cum cred că într-o despărțire poți vedea tot ce s-a întâmplat într-o derulare rapidă. E și aceasta un fel de moarte, o moarte vie, în care te vezi și-i mai rău. Până te vindeci și o iei de la capăt prin altul, mereu prin altul și nu prin tine.

Pe puntea mea erau turiști care se pozau în prima zi a anului, care erau ca și mine acolo poate puțin mai puțin decât mine, dar cu siguranță mult mai aproape decât poate mă va prinde noaptea dintre ani data viitoare. Azi noapte am stat pe un mal de lac și am privit spre celălalt mal la orașele germane și elvețiene de pe mal care parcă săreau odată cu artificiile. Nici nu mai știai unde să privești, cum să te ferești de cei de lângă tine care încercau și ei să se facă văzuți pe celălalt mal.
Nu cred că anul acesta este pentru mine ce cu siguranță s-a numit pentru alții Tschues România, ar putea să fie de vreme ce aici viața e atât de simplă și de firească, cu oameni de toate vârstele care știu că viața-i de trăit și nu de supraviețuit.

Prima zi a anului pe un feribot cu Alpii în față, cu gândul la cei care s-au gândit și ei la mine acum la început de an și mi-au scriu, mi-au postat, m-au sunat mi-am zis că nimic nu-i de pierdut anul acesta. Încep să cred că anul acesta voi găsi locul în care să spun aici sunt ca să stau, locul de muncă la care să stau un timp pentru mai bine, oamenii care să fie fie că vedem dimineața alpi, blocuri, ape sau tramvaie.

În Noul An să fiți mai copii

2011-12-30T08:09:00.000-08:00

Fiți curioși, întrebați, întrebați-vă, întrebați-i pe cei de lângă voi de ce e așa și nu altfel, de ce iarna nu-i ca vara, de ce gutuile sunt galbene și nu roșii ca cireșele de mai, de ce oamenii se schimbă, de ce ce? Când nu veți mai avea nicio întrebare pentru cel lângă care stați nu înseamnă că-l știți mai bine decât oricine altcineva, ci că nu mai trezește nimic în voi, că nu e acolo să tragă de voi să-l vedeți, să-l răspundeți. Da și acesta poate fi un cuvânt...

Fiți sinceri, dar și mințiți atunci când ar fi prea rău, prea greu, spuneți tot ce simțiți pentru că dacă simțiți și nu o spuneți ce rost mai are. Vorbiți mult, fiți ironici, spuneți glume, îndreptați-vă cuvintele cu bucurie către ceilalți. Dacă veți fi mai copii nu veți ști să mințiți cu răutate,vă vor trăda râsul, mișcarea mâinilor, a picioarelor, veți spune până la urmă tot adevărul și numai adevărul.

Fiți iubitori cu animalele, numai oamenii cu adevărat buni la suflet au grijă de animale ca de oameni, luați-le cadouri, duceți-le la doctor, lăsați-le să doarmă în pat. Veți fi mai buni, mult mai buni, și mai fericiți.

Fiți colorați, colorați-vă casa cu obiecte vesele, puneți-vă fotografii în casă, desenați, pictați chiar dacă nu aveți talent, purtați haine colorate, în dungi.

Fiți prietenoși, împărțiți-vă bucuriile cu ceilalți, luați masa cu prietenii, beți cafele multe cafele așa cum fac eu de când sunt aici cu oamenii cunoscuți, nu-i părăsiți, fiți acolo când se vor întoarce, țineți-i de mână.

Fiți liniștiți dormiți ca un copil cu toată lumea după ușă și nu pe frunte, ascultați povești, poveștile altora, bucuriile sau tristețile altora.

Fiți recunoscători pentru prima zăpadă, pentru anotimpuri, pentru zile cu soare, pentru tăceri când cuvintele nu sunt de ajuns.

Fiți dezordonați în gânduri, în bucurii, în lucruri de orice fel, într-o zi se va găsi cineva să vă ordoneze sufletul.

Fiți plini de viață mergeți la patinoar, la înot, la tenis, la aerobic, alergați, dansați.

Fiți mici ca să aveți loc și timp să creșteți mari.

De ce totul trebuie să aibă o destinație?

2011-12-28T13:19:00.000-08:00

De cele mai multe când suntem prinși în trafic uităm că traficul suntem chiar noi. Ne mișcăm unii în alții, unii de alții, ne căutăm, uneori ne uităm pentru a ne întoarce nu înapoi, ci înainte și continuăm. Fiecare știe unde trebuie să ajungă, cât de repede trebuie să măsoare pasul său și pe al celui de lângă el. Ne măsurăm mai mult din priviri uneori și mergem. Încet, mai repede, mai tăcut sau zgomotos. Pentru că toți trebuie să ajungem undeva. Dacă avem destinații firești de o zi normală de muncă știm unde să parcăm, ce autobuz să luăm, ne luăm locul și suntem pe poziții. Vacanțele nu mai sunt timp fără planuri, de stat și de făcut nimic, ci se transformă în destinații. Vrem un final până și al gândurilor, gândesc așa, mă gândesc la el, ea, ei ca să știe, îmi îndrept gândul cu intenție. Cine mai gândește pur și simplu cu fereastra închisă fără să-și dorească să ajungă dincolo? Vrem să avem o destinație în prietenii, în căsătorii, în relațiile lungi sau scurte, vrem un scop, un obiectiv pentru a ajunge la un final pe care mulți îl consideră începutul. Când ai ajuns la destinație poți începe să muncești, să stai, să asculți. Când ajungi la destinație niciodată nu te poți întoarce cu adevărat. Pașii pe care i-ai făcut se șterg pe măsură ce ai călcat spre. Ajuns la destinație doar suni să spui că ai ajuns, nu te bucuri, ci oftezi că ai reușit, poate tresari că nu credeai că vei ajunge. Se întreabă oare cineva dacă destinația e vreodată greșită? Dacă poate ai luat trenul greșit? Sau poate că el drumul a greșit-o, și nu tu?

Ce vă rămâne din 2011?

2011-12-25T11:26:00.000-08:00

Imi vin aleatoriu in minte o mulțime de amintiri. Știu sigur că nu mai vreau să văd proprietari de case care să mă pună să fac curat "ca la farmacie", am să-mi aduc aminte toată viața cum eu frecam aragazul pentru că așa cum proprietara însăși spunea în timp ce stătea lângă mine și mânca din checul mamei mele, mai bine continuăm eu și colega mea cu studiul pentru că cine ne-ar vrea de neveste. Nu știu dacă ea citește bloguri, dar țin să-i spun pe această cale că eu nu am de gând să fiu nevasta nimănui în viața asta, poate doar soție și sigur omul nu mă va vrea în funcție de cât de bine dau cu aspiratorul. Și știu să dau, e activitatea mea preferată când sunt tristă.

Anul 2011 a fost anul în care Mieunilă a crescut mare și până acum poate e singurul lucru cu adevărat bun pe care l-am făcut în viața mea, să-l salvez de pe stradă și să-i ofer o viață de om. Mieunilă a învățat să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să mănânce crema de la prăjturi și mie să-mi lase blatul, să bea apă din cana pe care i-o puneam pe măsuța de lângă patul meu. În ultimul timp, am devenit doar mama de serviciu care îl chinuie făcându-i baie, cu șampon pentru volum evident, care-i taie gherutele și care-i va cumpăra din germania cele mai noi apariții din seria whiskas.

Prin iulie cel mai calm instructor auto de pe pământ mă făcea să plâng la rondul din podu roș încât clar l-am traumatizat pe viață și sigur nu va mai țipa la nicio fată chiar dacă-i oprește motorul și de 3 ori la rând cum am făcut eu.

Prin aprilie la cina tradițională în mall, persoana mea m-a cerut la căsătorie să-i fiu domnișoară de onoare. A fost foarte formal ca o adevărată cerere, eu mâncam cartofi țărănești iar ia sorbea un shake de la mcdonalds.

Am să țin minte mereu podul de la selgross din iași unde alergam în fiecare seară până la stația următoare și mă gândeam la miile de lucruri care se vor schimba pentru mine.

Fiecare an e călătoriile pe care le-am făcut, însă anul acesta am fost călătorită mai mult decât am călătorit și am avut credința că așa trebuia să fie.

În 2011 m-m întors parcă dintr-o paranteză înapoi în germania unde totul e la fel de familiar ca iașul, în cre îmi păstrez locul unde pot să fiu cu toate ale mele pe o bancă pe malul lacului. Să te întrebi, să-ți cauți rostul, restul.

Ce m-a învățat 2011? Că nimic din ce plănuiești nu rămâne în picioare în fața deciziilor de moment, a sorții, a celuilalt care decide și pentru tine, a lui a trebui, a fi mai bine, mai corect, mai. Ceea ce e prea ajunge să fie cu minus dacă nu rămâne la prea și din lipsă de timp devine mult, firesc, obișnuit. Dacă îți schimbi locul îți poți schimba norocul dar nu îți vei găsi casa, locul tău în care să vrei să-ți crești copacul, copiii și câinii. Dacă scrii despre ce trăiești nu te face să fii mai înțelept față de ce ai trăit, ci poate mai puțin singur cu gândurile tale. Puterea de a-l înțelege pe celălalt te face un bun ascultător și cu aceasta un om bun. Da, e bine să fii un om bun, e tot ce-mi doresc pentru 2012. Să fiu un om bun pentru mine și pentru ceilalți.

Voi știți să primiți cadouri?

2011-12-23T05:14:00.001-08:00

Eu nu. Orice aș primi de ziua mea, de Crăciun eu chiar mă bucur, mare mic, consistent sau nu chiar nu a contat niciodată. Că-i de mâncat, de băut, de purtat prin casă, afară, de scris sau de citit pentru mine e o super bucurie.

Dacă ai făcut greșeala să-mi spui că deja mi-ai cumpărat un cadou, nu mă voi lăsa până ce nu te vei da bătut să-mi spui ce mi-ai cumpărat. De la un indiciu, la 2, la o întrebare, la spune-mi măcar culoarea, unde-l pot folosi, pe ce timp, încât cu siguranță regreți nu doar că mi-ai spus înainte de vreme că mi l-ai cumpărat, ci că mi l-ai cumpărat de prima dată. Dacă locuim în aceeași casă, sunt dispusă să caut peste tot, prin toate dulapurile, numai să găsesc. Nu pot să știu că am un cadou în casă pe care să nu-l găsesc.

De 3 ori m-am făcut de râs cu adevărat la poștă când am primit câte un cadou. Anul acesta am primit de Paște niște ouă de ciocolată, însă eu nu știam ce e înăuntru. Cum am primit pachetul la poștă, nu am avut evident răbdare, l-am desfăcut nu tocmai calm și toate ouăle de ciocolată erau printre piciorele celor care așteptau la poștă.

De Moș Nicolae am primit aici în germania din nou un pachet cu bomboane, și l-am desfăcut în fața administratorului care mi-a dat pachetul și eram așa de bucuroasă încât săracul credea că nu am văzut niciodată bomboane în viața mea.

Azi a venit Moș Crăciun din nou prin poștă și văzând pachetul super mare nici nu am așteptat aproape să ies din încăperea de unde mi l-am luat, și am început să râd încât sigur omul acela s-o fi gândit că sunt de-a dreptul de compătimit că stau de crăciun aici.

De ziua mea prietena mea cea mai bună mi-a dat cadoul strategic, și mi-a dat prima dată niște pănglicuțe de pus la mână care să te protejeze când joci tenis. Oricum nu conta ce mi-ar fi dat, însă mă întrebam în minutul acela cum să mă bucur și ce o fi fost în mintea ei de vreme ce eu nu aveam rachetă de tenis. Unde să le folosesc? Și m-am bucurat, m-a lăsat în bunătatea ei ironică să mă simt penibil, după care a scos de după pat și racheta de tenis.

Cât despre cadourile pe care le iau eu, mereu merg să cumpăr ceva cuiva și ajung acasă cu o bluză nouă pentru mine. Azi nu m-am putut abține și am mâncat unul din cadourile de Crăciun cumpărate.

Să tot îmi dați cadouri. E și asta o artă de a ști să primești cadouri, aș merge la un workshop, așa cum la ultimul workshop la care am fost am învățat cum să fac complimente cuiva. Așa cum nu știu ce să spun dacă e un grup de colindători la mine acasă, așa cum mi s-a întâmplat anul trecut, chiar sunt ospitalieră de felul meu, da nu știu ce să le zic decât să le plimb tava cu suc și prăjituri.

Însă e bucuros Crăciunul tare. Și cât de cald e cadoul primit azi la mine în picioare. Și moale. Așa..un pic de acasă cald.Dacă ar fi ajuns și niște cuvinte rătăcite prin germania, aș fi știut cu siguranță că Moș Crăciun te găsește oriunde ai fi.

Cum vă bucurați de Crăciun?

2011-12-22T06:46:00.000-08:00

Cumpărați-vă un brad real de Crăciun, din care să cadă toate acele în covor și să vă chinuiți după să le luați cu aspiratorul. Nimic nu am așteptat mai mult în fiecare an în care tatăl meu mergea să cumpere bradul și niciodată nu era îndeajuns de asimetric, înalt, scund. Dar mie îmi plăcea să-l văd în sufragerie cu instalația noastră cu felinare, veche de 10 ani, dar cum nu mai găsești prin magazine. Când în casa noastră a venit bradul din Metro super asimetric, cu toate crengile egale la milimetru, mi-am zis ca mai simplu ar fi să-l lăsăm împodobit pe balcon tot anul, că așa nu se usucă.

Plimbați-vă prin toate magazinele cu decorațiuni pentru Crăciun, măcar două-trei globuri să aveți noi în fiecare an. Chiar dacă nu vreți să cumpărați nimic, sunt atâtea lucruri frumoase, de toate culorile pentru crăciun încât te umpli de spiritul crăciunul doar prin câteva ore printre ele.

Cumpărați cadouri, oricât de ieftine ar fi. Nu-i bucurie mai mare să știi că vei găsi chiar și un pachețel cât de mic cu numele tău sub brad. Faceți cadouri de mână pentru cei cu adevărați apropiați, sunt pentru mine cele mai bucuroase cadouri pe care le pot primi.

Trimiteți felicitări bunicilor, prietenilor din alte țări, oamenilor dragi care nu locuiesc în același oraș cu voi. Cât e de frumos să ai un raft plin de felicitări deschise de la cei dragi.

Faceți-vă timp pentru familie, pentru părinți și pentru bunici. Mai mult decât ați face în timpul anului, vorbiți cu ei la telefon vizitați-i, luați-le dulciuri.

Faceți fotografii lângă brad, cu câinele împodobit și el cu beteală, cu motanul cu căciulă de moș crăciun, cu cei lângă care împărțiți masa de crăciun. Când nu veți fi cu ei e așa de bine să privești și să-ți amintești.

Călătoriți, chiar și dintr-un oraș în celălalt, opriți pe marginea drumului unde copaci-s mai frumoși și pădurea mai albă.

Faceți oameni de zăpadă, bateți-vă cu zăpadă, lăsați să vă înghețe mâinile de la prea multă zăpadă.

Uitați-vă la filme multe, stați sub pături calde după-amiaza și bucurați-vă de liniște și de bine.

Mâncați cozonac, cu muuultă nucăă, cum nu găsești decât acasă, bomboane de pom din acelea tradiționale.

Îmbrățișați-vă oamenii dragi de lângă voi și râdeți mult. Mult mult așa cu hohote ca Moș Crăciun.

Femeile timpului nostru

2011-12-08T12:04:00.000-08:00

La cursul meu de limbă germană la care suntem un amestec de națiuni cu pronunții în germană de nici măcar un german nu ne înțelege, s-a pus problema rolului femeii astăzi, în familie și nu numai. Era foarte curios să pui față în față o femeie din israel, o rusoaică, o italiancă, germanca, o englezoaică și eu.

Colega noastră din Israel are un copil de 1 an, un soț, un serviciu și o limbă străină de învățat. Din felul ei umil de a încerca să nu pară ca e doar femeie în casă pentru soțul ei, pentru că ziua ei începe cu a-i pregăti micul dejun soțului, cu grija copilului, curățenia în casă, serviciul, cumpărăturile am înțeles noi toate totul. Și pentru că și ea a înțeles că noi am înțeles a spus că și soțul ei o ajută uneori. Cu ce credeți? Se mai joacă uneori dimineața cu copilul. Probabil cât ea-i calcă hainele, îi face mâncarea poate și pachetul de serviciu și poate mai dă și o fugă la supermarket. De flori aduse de soț, de prânzuri romantice în pauza de serviciu, de călătorii neprevăzute nici prin gând să nu ne treacă. Și se pare nici soțului la care nici cu gândul să nu visezi.

Rusoaica pe care o recunoști de la zece kilometri din amestecul de argint aur tinichea pe aceeasi mână, cu vreo 3 inele, musai machiata cu verde sau albastru și cu o floare deosebită prinsă în păr pare destul de independentă. Provine dintr-o familie de părinți divorțați, cu o mamă profesor universitar care a știut că dacă fericirea nu-i în doi, poate să supraviețuiască și de una singură. Rusoaica povestește cum în fiecare dimineața mama o ducea cu metroul la școală, apoi în pauza de la universitate la cursurile de pian și de limbi străine. Că în unele cazuri ce țin de estetică nu mai punem semnul egal între cultură și eleganță în haine asta-i altă poveste.

Englezoaica face parte dintr-o familie normală occidentală, cu familie, cu vacanțe de vară împreună, cu o casă cu câine și grădină cu flori.

Italianca, din modestia cu care vorbește și cum se îmbracă și mai ales că lucrează 8 ore pe zi pentru a-și permite să se întrețină la studii în germania, se pare provine dintr-o familie de casă. Mama sa este ce în germană se cheamă hausfrau, femeie de casă mai pe românește care face și crește copii. Activitatea comună a soților este să lucreze în grădină. O fi și asta o fericire a femeii, da eu fără un serviciu tot aș muri.

Germanca, mai exact profesoara noastră, femeie de 60 de ani foarte tineresc îmbrăcată, este femeia din berlin care pentru marea ei dragoste s-a mutat în konstanz. Cum dragostea-i mai mare la distanțe și mai mari, nu a rezistat în casnicie și a ales să-și crească fata singură. Este femeia care și acum merge la petrecri să danseze, nu ratează vreun concert mare din berlin și spune că nimic nu o face mai fericită acum decât să-și trăiască viața de una singură, cu timpul ei așa cum și-l vrea.

Cât despre românca din sală, care mai bine ar scrie 100 de pagini pe zi despre tot ce vreți voi decât să gătească în bucătărie, care atunci când e de făcut curat ea ar duce tot gunoiul de pe lume numai să scape de făcut curat, care ar avea și 3 joburi numai să aibă timpul plin, care face o diferență majoră între soție și nevastă, căreia i s-a spus că așa cum văd ceilalți, ca mamă ar conta pentru ea sporturile, dansurile, artele, călătoriile pentru copii, și nu grija superprotectoare care să-i țină pe copii lângă ea, care încă mai crede în iubirile acelea din filme precum One day, Jeux de enfants, care crede până la capătul lumii că poți fi și soție, să ai și o slujbă grozavă, să ai buni, foarte buni, cei mai buni prieteni, să faci sport seara, să călătorești mult mult, să citești și reviste culturale și cosmopolitan mai ales în vacanțe, să te uiți și la Almodovar dar și la Sex and the city, să-ți imaginezi dar și să știi unde e locul în care trebuie să fii, ea e o fată normală. Ca voi, nu?

Cui să dau papucii în seara aceasta?

2011-12-05T11:12:00.000-08:00

În seara aceasta papucii mei stau pe hol și nu așteaptă nimic; nu așteaptă la fel ca milioanele de papuci din lumea aceasta în care cineva va pune dulciuri multe după ce se va furișa de sub plapumă pe la 2 noaptea să nu-i trezească pe ceilalți. Mâine dimineață e singurul an din viața mea în care nu mă trezesc pe la 5 să văd ce am în papuci. Nu, mâine voi trece pe lângă ei fără să plec privirea și îmi voi promite că este singurul an în care ei vor fi goi. Există bucurii în viața aceasta pe care. din păcate, nu ți le poți face singur. Măcar dacă aș fi avut un motan sau un câine căruia să-i cumpăr cea mai scumpă mâncare de animale sau o jucărie nouă. Măcar aș fi pus ceva în niște papuci, pentru cineva.
Astăzi un altfel de moș mi-a trimis prin poștă bomboanele mele preferate și m-am bucurat atât de mult încât omul care mi-a înmânat pachetul a început să râdă de mine. Și-am mai primit și o prajitură rotundă cum numai la patiseriile de aici găsești. Și-am mai primit și un sms în seara aceasta și m-am întristat și bucurat în același timp, știind că lumea știe la rândul ei că în casele unde-i un singur om nu are cum să vină niciun moș, niciun crăciun adevărat.
Dar cum mă voi bucura eu la anu, și cum îmi voi întinde și papucii de iarnă și de vară și de casă. Așa făceam când eram mică, eu aveam pe hol vreo 6 perechi și cum mai credeam că moșul intră pe gaura cheii. Cum aș crede și acum...

Telenovelele pe viu in Germania

2011-12-03T12:00:00.000-08:00

Sigur toată lumea a văzut măcar un episod din vreo telenovelă la viața lui. Și nu ne interesează în cazul acesta marele cuplu sărac-bogat, ci lumea din jur, personajele secundare din familia fetei sărace, care fac din poveste o mică comedie (cacofonia e bună aici).

Am și eu în ultimele săptămâni mici episoade telenovelistice. Să le iau pe rând. Acum o săptămână așteptam autobuzul la 10 seara în stația de la universitate. Lângă mine un sudamerican tipic, de la culoare, la haine la mișcarea scenică și replici de un scenarist de telenovelă ar sta cu carnețelul și ar nota tot. Află din grupul de germani lângă care eram că sunt din românia și atunci într-o spaniolă tipică cu o mie de cuvinte colocviale și prescurtări îmi spunea că e mândru că știe că fetele din românia știu spaniola de la telenovelele făcute de ei. Ce mai contează că unii au mai făcut și o facultate pentru asta și în plus, suntem cunoscuți tocmai în America de Sud! Mare minune...

Aseara am ieșit într-un grup de 2 spaniole și iar o sud-americană. Pot să spun că sud-americanul din stație cu sud-americanca de la masa mea puteau să facă un cuplu perfect, mai ales de la gesturi și îmbrăcăminte, tricouri dungate mai ceva de cum mă bronzez eu la mare ca o zebră, cu adidași colorați, ca să nu mai spun de coloratul natural. Stăteam aseară și mă uitam la felul în care amesteca miile de cuvinte pe secundă și felul în care își tot învârtea mâinile, gestică e prea mult spus.

Numărul trei între episoadele mele sudamericane este de data aceasta un tânăr din chile care e de ceva ani intr-o relatie cu o germancă. Ea e fata muncitoare care a avut norocul să se nască într-o supercivilizație. El s-a văzut cu norocul pe cap într-o țară în care nici nu visa să ajungă. Cel mai straniu e că ea, civilizația întruchipată, s-ar muta cu el prin america de sud fără să stea pe gânduri.

O fi exotic cred să te muți într-o țară, dar la fel de exotic e și sentimentul că nu mai ești în țara unde lumea vorbea calm cu tine, aștepta la semafor chiar și în miez de noapte.

Mă întreb eu acum: ce-i afce pe oamenii care se nasc în civilizații la care noi visăm în călătorii să viseze la viața într-o țară din america de sud?

Cât despre personajele telenovelei mele, să nu credeți că sunt fără rost pe aici : toți studiază în speranța de a rămâne prin germania într-un loc de muncă. Printr-o căsătorie cred că e mai ușoară calea, mai ales că exotismul e la mare preț într-o țară civlizată.

Ce ai în plus pentru că ești român

2011-11-30T12:28:00.000-08:00

Nu știu câți dintre cei care locuiesc în altă țară mai ales în cele cu adevărat civilizate, de la țările nordice la germania, anglia pot face o astfel de listă. Tot ce au astfel de oameni în plus au adunat cu greutatea adaptării în alt mediu, e greu uneori să te obișnuiești și cu civilizația care-i altfel înțeleasă decât acasă (de fapt ea este parcă aici dintotdeauna și nu-i nevoie să se vorbească despre ea de vreme ce este), cu vocea celor apropiați doar la telefon, cu orașele în care ai crescut sau în care ai prieteni doar din pozele de pe facebook (eu mereu întreb dacă a nins la Iași, aici e posibil să nu am deloc zăpadă deși Alpii se văd peste lac când e senin).

Știu sigur că trăiesc niște bucurii pentru că m-am născut în România pe care poate le-aș fi trăit și în altă țară, dar nu le-aș fi conștientizat. Și așteptarea unei bucurii precum și conștientizarea ei pot uneori să fie mai mari decât bucuria în sine.

Prin urmare, iată lista mea:

1. Bucuria de a călători în orice țară ar fi. Cred că avem capacitatea să găsim în locurile noi vizitate indiferent cât de mici sunt toată frumusețea din lume pe care un englez sau un german nu le observă pentru că s-a născut între ele.

2. Nu avem nevoie de ținuturi exotice să ne petrecem vacanțele. Dacă aici lumea vorbește de nume de insule de care nu am auzit niciodată noi ne bucurăm să mergem în concediu, în luna de miere chiar și la mare dacă nu avem bani.

3. Nimeni nu cred că de Crăciun cumpără atâtea portocale ca noi; cred că 1 din 10 români ar răspunde că portocalele îi amintesc de Crăciun.

4. Avem felul nostru balcanic dar fericit în felul lui de a sărbători zilele de 1 decembrie, 1 mai, fie la grătare fie la mare sau în fața televizorului cu toate emisiunile posibile despre români rămași, plecați , întorși din țară.

5. Nu ai să vezi în altă țară prea des oameni care conduc și când pornesc la drum sau trec pe lângă o biserică să-și facă semnul crucii.

6. Suntem țara pentru care alimentele Bio nu se cumpără de pe raft, ci de la țăranii din piață, se aduc sâmbăta seara de la bunicii sau părinții de la țară.

7. Avem căminele cu cele mai multe paturi într-o cameră, aici mi se pare imposibil să existe cămine cu 2 studenți într-o cameră; acasă am fost 5 oameni care au rămas prieteni pe viață și alți câteva zeci la care îmi place să le văd pozele pe unde au studiat, unde au rămas.

8. Încă mai facem nunțile cu toate rudele posibile și vecinii de bloc, cu persoane pe care poate le vezi prima dată la nunta ta. Să nu te căsătorești la biserică e subiect de bârfă pt toată lumea, iar o căsătorie la Las Vegas e doar prin filme posibilă.

9. Am învățat limbi străine de la desene animate, și acum îmi amintesc desenele în italiană după care mureau toți copiii.

10. Atâta vreme cât în România e familia, prietenii cei mai buni care oricum sunt și ei familie România va fi întotdeauna acasă, indiferent câte case ai avea în altă parte.

Aici nu ai cum să uiți că vine Crăciunul

2011-11-26T11:04:00.000-08:00

Sunt două case pe o străduță foarte aproape de locul în care stau aici de spui că Moș Nicolae și cu Moș Crăciun sunt vecini. Sunt casele acelea de numai prin reclamele la Coca Cola le vedeam, cu mii de beculețe în forme de brăduți și reni. Și în fața unei case este ca o căruță veche în care e un Moș Crăciun de pluș și cu multe cadouri peste el. Prin ferestrele mici poți vedea luminile din casă și în ceața de aici să vezi fumul de la case ridicându-se îți imaginezi ce-i mai bun de pe pământ: căldură, multă căldură, ceea ce eu nu mai cunosc de muult timp, sute de dulciuri, de turtă dulce în forme de omuleți mici cu nasturi în loc de ochi, un brad foarte des cu zeci de globuri aurii, un câine lungit de prea multă căldură și un motan care caută locul cel mai moale din casă. Și niște copii care stau la masă și colorează scrisori lungi moșului, și un el și o ea care știu că unul prin altul îl au pe acasă și crăciunul și ninsoarea care deocamdată nu vrea să vină și dimineața de moș nicolae pe care am așteptat-o în fiecare an indiferent de vârstă încât m-am trezit mai ceva ca un copil foarte de dimineață.

Aici prin magazine poți să-ți iei de la căni, linguri farfurii ciocolate cu crăciunul până la produse de baie cu renii lui moș crăciun pe ele. A început și nebunia din centrul fiecărui oraș german, Weihnachtsmarkt-ul cu vin fiert și produse de tot felul, majoritatea bio, și ciorapi și căciuli împletite.

Dacă vrei să uiți că vine Crăciunul, aici e ultimul loc unde ai putea să fii. Prin urmare, nu ne rămâne decât să facem liste de Crăciun. Voi ce vă doriți să vă aducă moșul?

Mai întâi ești țara și apoi omul?

2011-11-23T12:23:00.000-08:00

Să fii într-un mediu universitar străin și să fii și bine pregătit stârnește două atitudini, cel puțin verificate aici unde sunt: fie ești compătimit pentru inteligența ta tocmai pentru că provii dintr-o țară care nu îți oferă posibilități de dezvoltare, fie ești atenționat că inteligența ta e o jugnire la adresa celorlalți.

Mi s-a întâmplat să ascult 2 întâmplări a doi studenți români Erasmus și mi-am spus că țara te urmărește indiferent de cât de bun ești sau nu, și din păcate dacă se știe că ești din România poți să fii inteligentul inteligenților că tot nu ești bine văzut.

1. O studentă română are o prezentare în timpul căreia se oprește să îi întrebe pe studenți dacă pot să explice un termen folosit de ea. Nimeni din sală nu răspunde, așa că studenta noastră le dă explicația. A doua zi primește un mail de la profesor, un mail pe care sincer doar persoanelor foarte apropiate aș avea timp să-l scriu, în care, după ce i se subliniază punctele negative și pozitive ale prezentării, i se spune cu majusculă că YOU a subminat inteligența colegilor germani prin acea întrebare. Întrebarea mea vine cum poți submina inteligența cuiva dacă încerci să-i explici o noțiune pe care dacă INTELIGENTUL nostru ar ști-o ar răspunde la întrebare, nu?

2. Un student român merge la ora de consultație de dinainte de prezentarea orală și profesorul îi spune că vorbește prea mult la curs, că are un nivel prea ridicat și că îi jugnește pe ceilalți studenți prin ceea ce știe. Întrebarea mea în această situație absurdă: unde e tactul pedagogic? Cum poți atenționa un student că e bine pregătit? De când se face în mod direct discriminarea de ordin al naționalității?

Vi s-a întâmplat în altă țară fiind, la studii, în grupuri de prieteni, în călătorii să fiți întrebați din ce țară sunteți și să răspundeți cu jumătate de gură România? Ați simțit că după ce spuneți țara nimeni nu vă întreabă mai multe despre ea? Dacă-i frumos, dacă ninge iarna sau care-i mâncarea tradițională?

Pâna azi am crezut că dacă ești foarte bine pregătit spui tare că ești din românia, pentru că tu te reprezinți pe tine ca om și nu țara ta. Dar nu e chiar așa, m-am convins, ești țara ta, mai întâi ea, cu toate minusurile, poveștile adevărate sau nu și mai apoi tu cu tot ce ești.

Apropo, a citit careva dintre voi ce au scris ziarele germane despre pictorialul Elenei Udrea? Citiți, și apoi vedeți de ce mai întâi țara apare în minte și apoi omul.

Pasul absent

2011-11-21T12:17:00.000-08:00

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent. (O.Paler -Definitia pasului absent)

Cum miroase Crăciunul pentru voi?

2011-11-18T14:46:00.000-08:00

La mine astăzi se simțea atât de tare încât cu greu puteai respira. Am ieșit în seara aceasta jumătate de oră și nu vedeai la 1 metru în fața ta. Bicicliștii treceau ca fantomele pe lângă tine, farurile de la mașini parcă ridicau praf enorm când tăiau ceața. Ceața noastră cea de toate zilele, de dimineața până seara, încât dacă iese soarele de două ori pe săptămână suntem norocoși. Și mă simțeam ca într-o seară de iarnă târziu tare, când zăpada e mare și albă încât nu știi dacă e ceață sau e nea. Și mirosul acela de fum când treci pe lângă case îmi amintește de lemnele arse în soba bunicilor, de căldura aceea moale din casa bunicilor care nu se compară cu nicio căldura de calorifer, centrală sau orice altceva. E căldura care se imprimă în pereți, care te domolește. Când merg la aerobic trebuie sa trec pe jos printr-o zonă cu multe case și miroase așa de frumos la 8 seara a frig și ceață și a sobă, și în curți deja au apărut brăduții, și steluțele albe pe geamuri, ursuleții peticiți în geamuri.

Și bine spunea profesoara cu care fac germana aici: vara te întinzi pe balcon cu picioarele întinse și citești carte după carte. Iarna te ascunzi sub o pătură groasă, cu o cană de ceai sau lapte, și vezi film după film.

Și dacă pe sub ușă ar intra miros de pâine caldă la cuptor, de cozonac cu muuuuuuultă nucă, de colțunași cu smântână dulce dulce, de vin fiert cu scorțișoară. Și motanul meu să-și întindă gheruțele a bine, și eu să nu văd că nu ninge ci că-i ceață, și că vinul e gata fiert in sticle in kaufland, și cozonacul e panetone și soba e un calorifer care-i mai mult de decor, măcar de ar fi fost colorat și nu alb și-ar fi avut rostul, și cartofii pe plita bunicilor sunt departe, ca și oamenii care ar fi trebuit să fie și nu sunt. Dar sunt.

Cu cheia de gât ca să nu devii homeless

2011-11-15T23:45:00.001-08:00

Nu știu câți dintre voi când erați mici aveați cheia de la apartament pusă pe o ață și apoi prinsă la gât. Este cred cea mai bună metodă de a nu o uita, pierde, de a nu rămâne pe afară. Dacă ar fi după mine aș vrea o cheie ca în vremurile vechi, mare și de fier, să nu ai cum să nu o vezi, să-ți scape.

Am învățat niște lucruri în noaptea aceasta:
1. Dacă pleci de acasă nu te gândi că nu ți se poate întâmpla ceva imprevizibil; eu am plecat cu o haină de primăvară pe mine gândind că voi petrece doar 2 ore la cursurile de germană. Lucrurile au stat altfel, am așteptat un autobuz aproape o oră pe o vreme cu minus la 9 seara.

2. Dacă îți bate cineva la ușă uită-te pe vizoooooor că de asta există. Este a doua oară când sunt vizitată de Martorii lui Iehova. Prima dată au văzut că nu îi înțeleg în germană, și-au trimis reprezentanți care vorbesc română. Am fost cât se poate de diplomată să le spun că nu ma convertesc ca un pdf de la o oră la alta în toate religiile lumii. În cele din urmă, eram fericită că nu sunt iarăși cei care mi-au zis că trebuie să plătesc taxe că am laptop în casă. Oricum, dacă nu aș fi deschis ușa nu m-aș fi grăbit să prind autobuzul.

4. Dacă nu știi exact unde duce un autobuz nu-l lua, mai ales dacă e seară de iarnă. Așa am ajuns într-o zonă total necunoscută a orașului, lângă o linie de cale ferată care nu era cea din centru. După o oră de așteptat într-o zonă în care tresăream la fiecare far de mașină sau la trecerea trenului, am aflat zona în care sunt, un tur al orașului când nu ai casă nu strică, nu? Așa am aflat unde mai există un McDonalds, un Burger King...

5. Nu poți trăi fără telefon. În astfel de situații comunicarea prin mailuri, pe skype, pe messenger nu mai ajută. Nu își are rost replica pe cine ai suna în miez de noapte în caz de urgență. Puțini sunt cei care-și verifică mailurile mai ales cele de serviciu după 9 seara.

6. Ține minte locurile în care ai fost, unde stau oamenii cunoscuți, ia-ți repere să știi să ajungi la ei.

7. Lasă un geam deschis, cel mai sus posibil de prin casă să ai totuși o modalitate de a intra în astfel de cazuri. Mi-am lăsat o dată ușa de la balcon larg deschisă de puteai să te plimbi prin apartament cât vroiai, dar atunci bineînțeles că nu mi-am uitat cheia.

8. Pune cheia de cum intri în casă înapoi în buzunar, în geantă, și nu pe raft!!!! Mai bine poart-o la gât!!

Blogul meu vă aduce premii

2011-11-11T14:52:00.000-08:00

Am scris anul acesta pe blog cât nu am scris în ani buni. Am scris despre filme, cărți, evenimente culturale, momente importante din viața mea (cum am ajuns să predau la o universitate străină și cum am luat carnetul de condus) și mai apoi despre lansări, oameni, câini și pisici, prieteni și prin ei toți despre mine. Și iată că am ajuns la numărul 200 în postările mele.

Uneori am scris pentru că mulți prieteni mai vechi sau mai noi mi-au spus că mă citesc dimineața la cafea, înainte de a-și începe ziua la serviciu, și m-au bucurat. Ne-am reîntâlnit mulți colegi de liceu sau de facultate prin blogul meu. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată s-au înscris pe blog, mi-au lăsat comentarii. Uneori am scris de bucurie, alteori pentru a-mi umple timpul, pentru că a ajuns mai mult decât un hobby la sfârșit de zi.

Și cum vine Crăciunul, aici e prin toate magazinele deja, și cum oamenii își dăruiesc bucurii mai mari sau mai mici, și cum eu am aflat astăzi că totuși voi avea și eu un brad de Crăciun, nu al meu, al unor români al căror apartament arată a casă de om așezat, m-am gândit să sărbătorim împreună postările blogului meu.

Și pentru că de Sărbători toți sunt acasă, se întorc acasă în afară de mine mă întreb cum poți să faci să ai acel acasă într-un loc nou. Cine îmi dă cel mai convingător, cald, verde ca bradul de Crăciun răspuns va câștiga din partea mea un pachet de ciocolată din Elveția chiar de la fabrică trimis prin poștă.

Prin urmare, ce înseamnă acasă pentru voi și cum putem aduce acasă în casa noastră?

În CV-ul vostru nu există viață personală

2011-11-10T15:00:00.000-08:00

Aceste cuvinte mi-au rămas bine întipărite astăzi după cele 5 ore de workshop pentru doctoranzii și postdoctoranzii de aici. Unul dintre cei care ne expuneau printre altele sistemul universitar german ne-a spus simplu în stilul diplomat german că atunci când ne facem CV-ul pentru a aplica pentru o finanțare, o bursă doctorală sau postdoc să excludem orice referire la hobbyuri, timp liber. Un cercetător, un viitor profesor universitare nu are viață personală, prin urmare cei care te finanțează nu sunt interesați de ce faci tu în așa-zisul timp liber de vreme ce nu îl ai. Ce faci tu ca un simplu om care își plimbă câinele în parc, cel care stă lungit în pat cu motanul său să-i simtă lăbuțele calde și năsucul rece, căruia îi place să citească reviste, subtitrări de la seriale de orice fel, care se trezește duminica dimineață și pleacă de fiecare dată în alt loc nou. Nimic din toate acestea se pare că nu-i interesează pe cei care te-ar finanța. Nu finanțează omul din tine, ci proiectul din capul tău.
Și ascultând eu așa cuvintele venind iar și iar în mintea mea, și aflând că după doctorat în germania trebuie să faci încă 6 ani de cercetare după care să mai scrii o lucrare, și apoi să începi să-ți cauți o universitate care să te angajeze ca prof, universitate care nu poate fi cea în care ai făcut cei 6 ani, ci una total diferită, mă gândeam la motanul meu, la toate filmele pe care nu aș putea să le văd, la toate mesele cu prieteni în care scaunul meu ar fi gol, la viața normală în care weekend înseamnă sfârșit de săptămână, de ora 6 în care un om normal își termină activitatea. Și cât îmi doream să fiu la un birou atunci să fiu cu ochii pe ceas că vine vineri și voi putea să fiu omul care merge pe role, pe patine, care joacă tenis, handbal, care înoată, care râde, care pune mână lângă mână să crească flori, câini, pisoi și copii, care pune A-ul viu lângă casă. Și să las proiectele pentru cei care se leagă de viață sau în viață de niște acte, scopuri, și nu de A-ul acela fără de care nu suntem. Sau nu mai suntem.

Ce aș lua din Elveția

2011-11-07T13:26:00.000-08:00

Dacă ar fi să-mi pot decora viața ca pe un brad de Crăciun asta aș pune din elveția:

1. Liniștea, diplomația oamenilor care cred că au civilizația în sânge, în modul în care se plimbă, în care stau la terasele de pe trotuare sau de pe străduțele mici, în felul de a se îmbrăca.

2. Terasele lor, unde pe fiecare scaun acum pe vremuri mai reci găsești fie o mică blăniță fie pături cu care te poți înveli. Pături moi și colorate de sub care poți vorbi ore întregi cu prietenii la o masă chiar și când sunt câteva grade afară.

3. Mirosul de castane coapte pe care le poți cumpăra de pe orice străduță.

4. Vitrinele înalte unde sunt sute de haine fine, pufoase, în culori calde, pastelate dar pe care nu ți le-ai putea permite cam niciodată.

5. Decorațiile de Crăciun din magazine care te fac să crezi în Moș Crăciun și te fac să-l aștepți cu sufletul la gură.

6. Magazinele de dulciuri unde ciocolata-i în toate formele și mărimile și culorile, învelită în stanionul cel mai fin și mai strălucitor, în cutiuțe și cutii cu tot felul de fundițe.

7. Câinii stăpânilor, la fiecare familie alt câine, de toate mărimile, cu blăniță fină, pieptănată, coafată, cu labuțele prietenoase și cu nasurile musai reci.

8. Opera din Zurich, clădire mare și albă, și oamenii așteptând să intre. Femeile atât de frumos îmbrăcate, clasic, elegant așa cum îmi place și mie să merg la teatru sau la filarmonica. E un fel de aristocrație a sufletului sau de a respecta arta și în alt fel.

9. Bătrânii care se bucură de o plimbare, de o înghețată, care par a/și începe acum o altfel de viață, care par a se simți răsplătiți de viață.

10.Galeriile de artă pe care le puteam vedea din spatele vitrinelor și magazinele de instrumente muzicale. Unul dintre ele are un nume atât de frumos, MusikHug.

Aici e ceață

2011-11-03T14:34:00.000-07:00

Putem să așteptăm mult timp, și înainte și după. Putem să credem în, despre și pentru. Putem da oricât pentru că are alt înțeles, mai înalt. Putem să primim întoarcerea uitând unde am fost lăsați. Putem să înlocuim gândul cu gândire și prin ea să le trecem pe toate. Putem să facem bine având credința că e bine binele nostru. Putem să privim chiar și acolo unde nu se mai vede nimic. Putem spune și scrie și învăța pe de rost cuvinte, cuvintele. Putem să ne călătorim atunci când nu ne este dat să călătorim.

Spune-mi câte cafele bei ca să-ți spun câți prieteni ai

2011-11-02T13:08:00.000-07:00

În România nu mi-am asociat niciodată prietenii cu actul social în sine de a bea o cafea împreună. Cafeaua mea era făcută la ibric, băută pe fugă în timp ce-mi adunam lucrurile să-mi încep ziua. Cât am învățat vara la BCU, cafeaua era într-un pahar de plastic pe care-l beam pe la amiază în bibliotecă. Niciodată nu am împărțit-o cu cineva, nu mi-am întâlnit prietenii la o cafea. Prietenii mi i-am întâlnit serile de luni în mall pentru cina săptămânală în care ne povesteam și cele mai mici întâmplări de când nu ne-am mai văzut, alte seri în pat la un film cu semințe și ciocolată albă sau pur și simplu la o plimbare pe copou.

Aici sunt conștientă de 2 lucruri foarte importante, fără de care nu poți să te înconjori de oameni. Cine poate să trăiască fără oameni în jurul lui, fără prieteni oricât de bună e familia fericit de el. Eu nu pot. Tânjesc după întâlnirile cu ei, acele întâlniri simple în care poți vorbi despre toate nimicurile reale sau imaginare. Azi dimineață prietena mea cea mai bună mi-a lăsat mesajul: Esti bine, sanatoasa? Blanita ti-e stralucitoare? Pernutele moi? Da, prietenii știu să fie în cuvintele noastre pe care le înțelegem înainte de a le termina de spus.

Cele două lucruri de care scriam mai sus sunt: în altă țară prietenia spontană, cu oameni și ei veniți ca și tine pe un timp limitat are alt înțeles: și el și tu știți bine că vreți să vă umpleți timpul, să povestiți cuiva ziua, să luați prânzul împreună. Să nu vă simțiți ai nimănui. Să ai un om pe care să-l suni. Cum și el și tu știți asta, este de ajuns să vă faceți timp să vă vedeți de câteva ori pe săptămână.

Al doilea lucru important este că un om din est cu un om din vest înțeleg diferit ideea de petrecere de timp împreună. Întâlnirea trebuie să fie musai la un film, la prânz, la cină sau la o cafea, indiferent câte cafele ai băut înainte.

Dacă mă întâlnesc cu cineva pe hol știu sigur că mă va întreba: când bem o cafea împreună, acum, mâine, luăm prânzul și apoi ne oprim la o cafea?

A socializa în altă țară este o chestiune și de bani în cele din urmă. Omul din vest nu înțelege ideea de a-ți cântări economiile chiar și pentru o cafea.

Și uite așa eu am ajuns să am un program notat în agendă de băut cafea: luni cu o prietenă din Spania, marți sau miercuri cu prietenii mei români, joi cu prietena mea germancă, iar vinerea sigur se găsește o altă prietenă să mă acosteze pe hol.

Fără cafea însă ești de unul singur. Eu prefer să nu dorm nopțile aici de atâta cafea dar să știu că cineva mă oprește pe hol să mă întrebe cum mi-a fost ziua, chiar dacă în românia nu dormeam nopțile de bucuria de a fi lângă un prieten bun.

Micul meu Turn Babel

2011-10-27T13:25:00.000-07:00

Biroul meu de aici are fereastra îndreptată spre lac. Înainte să vezi lacul, dai de niște alei în care lumea se plimbă germanic de liniștit. Pe biciclete, pe jos, cu copii sau fără, cu capul în nori sau cu picioarele pe pământ lumea trăiește. De oriunde ar fi. De când mă aflu aici aș spune ca am micul meu turn Babel în care mă învârt. Fiecare om tot caută ceva, că-i german, român sau israelian.

La cursul meu de limbă germana suntem 7 studenți, toți doctoranzi: 2 italieni, 1 fată din Afganistan, 1 fată din Israel, un domn din Statele Unite, 1 fată din Columbia și eu, românul. Ne înțelegem de minune, adică deloc, profesoara germancă trecută și de a doua tinerețe pe care o tot laudă în cuvinte numai de ea știută, ne aduce tot felul de texte în germană la care ne uităm în limba noastră de acasă și apoi ne facem că am înțeles.

La cursul pe care îl predau eu sunt vreo 12 germani care se chinuie să îmi vorbească în spaniolă și printre ei o sudamericană de vreo 30 de ani care mi-a spus la sfârșitul cursului că și-e reînceput viața în Germania, prin urmare face o a doua facultate.

Una dintre prietenele mele noi este din Spania, doctorandă și ea, predă cursuri de civilizație și cultură din Pais Vasco, de unde este și ea de altfel. A avut de ales între Germania, Polonia, San Francisco și alte vreo 2 țări europene. A ales Konstanzul unde ne-am întâlnit poate cu un rost. Poate altul decât să ne scriem mailuri în fiecare zi și să mâncăm împreună la amiază.

O altă prietenă germancă își face doctoratul aici, însă visează la o viață în Chile, de unde este iubitul ei, momentan doctorand și el în Germania, sau în vreo țară de la malul Mării Mediterane. A predat până acum germana în Spania și speră la o cotutelă cu America de Sud.

La orele mele de aerobic la care merg de două ori pe săptămână lumea-i foarte diversă și îți dai seama după om că nu-i de-al locului și de al limbii când întoarce capul către instructor să vadă mișcarea pe care trebuie să o facă pentru că nu înțelege cuvintele.

Vecinii mei sunt chinezi. Fie că-i dimineață sau seară vocile lor îmi acoperă capul, mintea și răbdarea. Gătesc cu ușa larg deschisă, vorbesc cu o tonalitate de zici că au cel mai mare război de pe lume și se mai uită și la filme chinezești cu un sonor firesc se pare numai și numai pentru ei.

Cât despre mine, sunt un român venit în germania să-mi fac un doctorat în spaniolă vorbind mereu limba engleză.

O sa ne fie

2011-10-26T00:14:00.000-07:00

Voi fierbe bine ceaiul, tu o să-mi spui poveşti,/din jilţul cald şi aspru te voi privi cum creşti,/de pe pervazul verde îmi vei zîmbi uşor,/şi-o să ne fie toamnă, şi-o să ne fie dor.

iar tu vei sta pierdută, sub colbul de-amintiri,/vei ronţăi dantelă, şi nouri şi priviri/şi de atîta noapte şi-atîta infinit/vei crede că-s departe, că-s mut ori c-am murit

dar eu voi sta cuminte de dincolo de geam/gîndindu-mă la anii în care te pîndeam/iar cînd vei stinge lampa, crezînd că nu mai vin,/voi bate în fereastră cu-aroma unui crin.

(Fabian Anton)

În trecut e cel mai bine

2011-10-22T12:37:00.000-07:00

Midnight in Paris-2011 este un film care adună o mână de actori ce aduc în vremurile noastre o mare mână de artiști ai Parisului din 1920 și mai apoi din 1890. Gil este scriitorul ratat din Statele Unite pe care îl așteaptă o căsătorie cu o femeie care preferă comoditatea și viața bună și scumpă a unei case în Malibu, și privește cu indiferență partea artistică a viitorului soț. Orice nume de artist precum Picasso, Dali nu-i trezesc femeii niciun interes, nici pornirile romantice ale unui artist căruia orașul îi place în plimbările simple în ploaie și în nopțile care îl duc în trecutul la care visează în cealaltă jumătate de viață. O mașină îl duce în miez de noapte în casa lui Gertrude Stein care îi va citi romanul, și în casa căreia se perindă oameni ai vremii precum Picasso, Hemingway, soții Fitzgerald. Dintre toți iese frumoasa Adriana, iubita lui Picasso, vânată de Hamingway, interpretată de Marion Cotillard (actrița care a interpretat-o pe Mol în Inception și pe Sophie în Jeux de enfants). Despre ea Gil va citi într-o carte pe care o va cumpăra dintr-un anticariat din timpul său real. În aceeași carte va citi despre el din timpul în care a trăit Adriana și de relația dintre ei. Doar că în vreme ce Gil trăiește bucuria împlinirii dorinței de a călători în timpul marilor scriitori ai anilor 20, Adriana visează la Belle Epoque în care ajung în același fel în care Gil ajunge în 1920. Dacă ea rămâne în timpul trecut epocii în care trăiește, Gil se va întoarce în anii 2000 unde se va despărți de logodnica sa și va rămâne în Parisul prezentului său. Nicio epocă nu-i mai reală și mai realistă decât prezentul. Însă niciuna nu-i mai plină și mai de neîmplinit decât cea în care nu ai putut să te naști.

Știi că poți să fii fără să fii

2011-10-20T12:54:00.000-07:00

Voiam să scriu în seara aceasta despre primul meu curs aici, de cum m-am trezit super emoționată pe la 7 de parcă aș fi fost în clasa I, într-un amestec de nerăbdare și emoție. Despre cum s-a aglomerat sala cu peste 20 de studenți, eu crezând că vor fi maxim 10, dintre care până data viitoare cred că mulți se vor cerne printre cuvintele mele metaficționale pe care mulți nu le-au prea primit cu bucurie. Teoria narativă nu-i tocmai un butterbrezel cald și bun. Dar voi lăsa pe mâine asta ca și bilanțul a cât mă costă pe săptămână aici să-mi fac prieteni, cu întâlnirile după curs la cafeaua de dimineață, cu prânzul la cantină și cu o cafea în oraș în weekend. Dar vorba mea, de fapt cuvântul meu în care cred cu adevărat, Dacă nu dai nu ai!!

În schimb într-o pauză am dat astăzi de o frază pe internet care m-a pus pe gânduri și n-am știut dacă să aleg gândul bucuros sau nehotărâtul, neînțelesul. Cum am înțeles eu ce era scris s-ar reformula prin mai multe feluri care mi-au tot luat gândurile din bibliotecă. Poți, prin urmare, să fii în așteptare mult timp, să aștepți fără emoții pentru că ai credința că vei întâlni fără să cauți. Că veți da nas în nas și veți ști din prima că tu din tine ai devenit mai întâi el și mai apoi cu adevărat tu cel sau cea care așteptai să fii. Așteptarea aceasta nu-i decât forma de a ști că vei deveni tu cu adevărat. Această întâlnire poate să se întâmple în cazul în care planul scapă din vedere Cuiva doar în gândurile lor, ei știu că întâlnirea este prezentă, că ei sunt prezenți dar că nu pot trăi întâlnirea. Și atunci se bucură în gând de cei care sunt acum din faptul că au reușit să fie ce trebuiau să fie dacă s-ar fi întâlnit până la capăt.
Mai poți, în același timp bun, să ai parte de o întâlnire la care nu te așteptai, nici măcar nu visai. și întâlnirea aceasta te-a uimit atât de mult, pentru că întâlnirile reale, care schimbă, provoacă uimire reală, altfel nu sunt întâlnirile de care scriu eu aici, sunt doar intersectări dorite sau drumuri pe care ai luat-o că nu era altul mai bun, sau pentru că ți se părea drept și bun. Și în întâlnirea aceasta neașteptată ai devenit subit altul decât erai, cel real, și te miri de tine cel care ești acum. Însă rămâi în uimire când ești conștient că nu ai cerut, nici măcar nu ai fost conștient pe deplin de ce ai întâlnit și ce s-a schimbat în tine.

Oricare ar fi din cele două înțelesuri, știu sigur că poți, dacă ai gânduri bune cu tine și cu cei pe care îi întâlnești, să te bucuri pe gând. Să nu vrei să ai, ci să gândești, să nu călătorești, ci să te călătorești. Și asta o poți face o viață. Oriunde ai fi. E singurul gând care poate fi real. Restul, metamărunțisuri.

Când tăcerea nu-i un privilegiu

2011-10-18T14:23:00.000-07:00

Sunt unele filme pe care, dacă nu le-ai văzut la cinematograf, degeaba le-ai văzut acasă. Așa e și cu The king*s speech. E un film din care îți răsună în minte, după ce ai ieșit din sală, tocmai tăcerile omului în încercarea de a rosti un cuvânt. Între ironie și a face haz de necaz filmul, cu un scenariu deosebit de simplu, nu te plictisește nicio clipă. Chiar dacă în zeci de imagini un om citește un text, face gimnastică în timp ce rostește cuvintele pentru a putea să-și controleze emoțiile. Istoria succesiunii pe tronul Marii Britanii rămâne undeva în spatele prieteniei care se creează între viitorul rege și așa-zisul doctor. Ceea ce îi spune Lionel înainte de a ține tocmai acest discurs al regelui este: Spune-i-o ca și cum i-ai spune-o unui prieten. Poate aceasta-i singura lecție pe care o putem rupe din film.

Cum vă spuneam , dacă nu l-ați văzut nu-i irosiți fundalul sonor pe o vizionare acasă. Eu l-am văzut în seara aceasta în Audimax, un fel de Aula Magna imensă, în cadrul unui fel de cinema pe care-l fac studenții, cu 2.5 euro intrarea, și cu tot felul de dulciuri și sucuri pe care ți le puteai cumpăra de la intrare.

Fimul până la capăt ne învață inversul zilelor noastre în care a tăcea, pe gândul tău sau al altuia, e poate mai greu și, până la urmă, mai bucuros, decât să știi să vorbești mult și prost, așa cum îmi mai amintește când și când un prieten.

Într-o după-amiază de duminică doi călători...

2011-10-16T12:57:00.000-07:00

Când ziua bună nu se prea cunoaște de dimineață, mai că nu se vede, nu ți-e a aștepta soarele până pe la 4 după-amiaza cum apare de obicei.
Cu o călătorie doar de 15 minute, cu un peisaj în care dacă ar fi senin s-ar vedea Alpii, iar dacă e ceață spui că ești la capătul lumii cu adevărat, ajungi într-un orășel medieval, Meersburg.
Aici orașul liniștit urcă pe trepte până la cetate unde-i plin de lume și de magazine mici de suveniruri.
Și mai ales la tot pasul sunt mici terase cu arbori în felurite forme, cu vederea spre lac.
Terase în mijlocul viilor, unde strugurii sunt unul și unul pe crenguțe, de te întrebi de ce fiecare călător nu rupe câte unul.
Terase cu umbrele închise și scaune călduțe de lemn.
Terase sculptate în piatră, la înălțime, cu scaune odihnitoare de nuiele.
Terase la marginea grotelor săpate în piatră, cu flori de toate culorile printre ele.
Și mai ales cafenele-baruri-localuri, toate 3 în 1 unde-i cald și poți să-ți încălzești romantic mâinile la lumânări, și unde pizza-i bună și scumpă, iar cola este dublă chiar și când ceri una singură, și afli abia în nota de plată că nu-i din partea casei, ba mai mult, cu 1 euro bacșis sau ce o fi ca să nu uiți de ce-i ceață până la sfârșitul unei duminici liniștite de toamnă.

Parfumul. Istoria unei crime, 2006

2011-10-15T07:41:00.000-07:00

Știam cartea, auzisem și de film și era pe lista celor pe care trebuia să le văd. A trebuit ca cei doi prieteni ai mei, nu credeam să am atât de puțini prieteni într-un oraș, sunt plecați și fericiți pe la Paris și Munchen. Când faci 6 ore cu trenul până la paris și vreo 3 ore cu mașina până la Munchen cum să nu pleci.

Dar să revenim la activitățile noastre. Filmul stă sub o căutare tăcută, moartă, a esenței ultime care poate să supună o lume întreagă. Dar pentru că nimeni nu atinge absolutul, poate doar în prietenie, tânărul Jean-Baptiste putea să facă lumea să se îndrăgostească, însă el nu avea capacitatea de a iubi. Cu un simț olfactiv peste limita firească, el învață că din îmbinarea a 12 esențe poate să descopere parfumul care să depășească în intensitate cele trei stadii ale unui parfum: primul stadiu pe care îl simți prima dată, al doilea stadiu, ceea ce se simte câteva ore, și mai apoi al treilea, ce rămâne imprimat câteva zile. Dar mai știa ceva Jean-Baptiste: adăugarea celei de-a 13 esențe va face din parfum esența absolută. Cele 12 arome se transformă în 12 femei pe care le omoară inconștient, tehnic, calculat, fără nicio remușcare. Pe a 13-a o regăsește în prima sa victimă de care își amintește și de la care a pornit întreaga sa obsesie și încercarea de a păstra mirosul trupului. Când parfumul este complet, când cele 13 esențe sunt îmbinate, acesta cade în conștientizarea faptului că a avea lumea prin descoperirea unei esențe nu înseamnă a avea dragostea.

Ce te învață filmul? Că fiecare lucru de pe lumea aceasta are un miros care poate să-ți trezească o mie de amintiri. Fiecare casă și mai ales fiecare om. Și cel mai greu lucru de realizat este să păstrezi imprimat în propriile simțuri acest parfum. Să-l poți inspira ca și cum obiectul sau omul s-ar afla lângă tine. Din păcate, putem inventa aparate de fotografiat, de filmat care să imprime și să păstreze chipurile ani întregi. Dar nu putem păstra în cutiuțe sau în sticluțe de esențe parfumul oamenilor.

Filmul nu e nici trist, nici pesimist. Este tăcut și real precum parfumul celor 13 esențe, fără ca 12 să trimită la un simbol religios iar 13 la un număr fatidic.

Ce lipsește într-o țară prea civilizată

2011-10-14T10:21:00.000-07:00

Să poți să-ți iei ultimele filme de pe internet în câteva minute. Nici siteurile cu serialele online nu te salvează pentru că nu ți se deschid aici.
Să vezi melodiile, videoclipurile pe youtube, din 10 ți se deschide dacă ai noroc 1.
Să-ți reinstalezi programe pe laptop, fără licență nu se uită nimeni la tine, sau se uită prea mult și te trezești cu ditamai amenda.
Miile de minute orange, orele lungi la telefon cu prietenii. Aici doar cu bipuri și mesaje. Bine că măcar există mess și skype.
Cinema-ul cu filme subtitrate și nu dublate. E atât de trist să treci pe lângă cinema și să vezi filmele nou apărute și să nu poți merge pentru că toate filmele sunt în germană.
Învoiala românească în sensul că aduci mâine actul pe care l-ai uitat azi, numai să-ți dea legitimația. Până nu ai tot ce-i bifat acolo mai bine nu faci drumul.
Semințele la pungă, mereu când sunt în altă țară le caut la mâncarea pentru papagali sau alte zburătoare.
Prietenii de acasă. Oricâți ți-ai face aici tot parcă nu-i la fel.

Sportul ca mod de viață

2011-10-13T10:01:00.000-07:00

Nu știu voi, dar mie îmi place să fac sport în orice anotimp. Astă vară am jucat tenis si la 8 dimineata, si la 12 noaptea in păcurari unde m-au mâncat țânțarii atunci când am luat bătaie și a trebuit să cedez locul. Mi-am cumpărat chiar și role nu demult și am apucat să-mi dau drumul cu ele de vreo 2 ori în copou sus și tot de vreo 2 ori duminica pe ștefan. Dacă nu ar fi avut limita de bagaje mi-aș fi adus aici cu siguranța patinele de iarnă pe care le-am ținut sub pat toată iarna trecută nemaigăsind timp să merg cu ele.

Acum se pare sunt în țara care trebuie. Aici toată lumea face sport, că-i 7 dimineața, 12 amiaza sau seara târziu. Îi vezi pe toți echipați chiar și pe ploaie, alergând pe pistele anume făcute. Poate că nu ar fi trebuit să rămân interzisă, perplexă și nemișcată de-a dreptul când am fost pusă față în față cu oferta lor de sporturi de la universitate, cu reduceri pentru studenți. Nu aș putea să vă fac o listă aici cu toate sporturile, voi scrie însă un articol întreg luni despre ele, să vadă lumea asta ce-nseamnă viață de student în care ai o mie de facilități să-ți menții capul limpede și prietenii aproape.

Dintre sporturile pe care nu prea le vezi în românia și nu le prea consideri sporturi sunt meditația zen, gymbrain, yoga și alte câteva forme chinezești-Tai chi chuan care îmi scapă acum. Nu sunt tocmai acesibile, un abonamnet pe 6 luni variază între 20 de euro și 50. Dacă vrei să faci ski ești dus la antreament de 2 ori pe săptămână pe o pârtie în austria sau elveția. Da, și minunile pot continua, de la aquafitness, bodyforming, masaj, aquabiking.

Ca tot omul care mai bine merge la ce știe mi-am făcut abonament la fitness care m-a costat pe 6 luni doar 18 euro plus 5 euro tichetul de înscriere pentru activități sportive la universitate. Aseară timp de vreo 40 de minute vreo 20 de oameni am făcut un fel de fitness-aerobic îndrumați de un instructor cu microfon într-o sală enormă. Cine mai putea după, putea să facă și la aparate, eu abia am putut ajunge la stația de autobuz. Dacă nu ai știut de prin septembrie că te poți înscrie la sporturi, nu mai găsești locuri nici la cele mai ieftine. Eu m-am pus pe lista de așteptare la înot, și mai că m-aș fi dus și la tenis, doar că și sănătatea costă aici, 100 de euro abonamentul.

Cam așa stau sporturile aici. Cam așa nu stau oamenii aici când au puțin timp liber. De aceea oamenii zâmbesc aici, și-s optimiști. Pentru că fac sport. Cei care fac sport știu bine ce scriu eu aici.

Cum poți să nu mai gândești, doar să te gândești

2011-10-10T14:36:00.000-07:00

Weekendul acesta a fost mai frig ca iarna aici, dar așa rece de îți intra prin mănuși, eșarfă și căciulă tot aerul. Dar era în schimb atât de senin, încât albastrul se întindea peste tot, și pe Rin, și pe lac, și pe cer de nu mai știai dacă mergi sau înoți. Și în zare, pentru prima dată de când sunt aici, se vedeau Alpii. Eu una simțeam că sunt în filmul Heidi, fetița munților, era unul din filmele mele preferate ale copilăriei, cu bunicul acela cu barbă albă care avea grijă de nepoata sa. Și ei trăiau acolo în lumea lor mică și verde și beau lapte cald dimineața, și creșteau animale și aveau o liniște a a lor. Și am stat pe o bancă cu fața spre lac unde se vedeau Alpii un timp de nu-l mai puteai măsura. Și îți era greu să spui ceva, să gândești, poate doar să stai pe gând. De atâta frumusețe, cineva s-a reapucat de fumat iar altcineva a fumat deși nu o face de obicei. Doar eu am stat întinsă pe o bancă, în spate cu un soare liniștitor, în față cu o întindere albastră, cu lebede și rațe și mai încolo cu crestele albe albe. Și n-ai mai fi plecat așa frig cum era. Acestea sunt singurele clipe când poți fi liniștit și fericit fără un om. Oricum nici tu nu prea ești în astfel de momente. Aproape că ești bucuros dacă te întinzi pe gând și mai vezi și luna pusă pe cer rotundă de ziceai că-i desenată la comandă, musai să apară. Și cu soarele pe umeri, cu luna în privire, cu Alpii mai sus de frunte, cu albastrul la picioare la ce te mai puteai gândi?

Tomas Tranströmer, Câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură-2011

2011-10-08T15:06:00.000-07:00

Pietrele

Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.

Katze

2011-10-08T10:41:00.000-07:00

Katze este un motan portocaliu care se crede cu adevărat stăpânul locurilor. Umblă tot cartierul cu mustățile pe sus, și de îi ieși în cale fără să-i vorbești fie se bagă între picioarele tale fie te apostrofează cu un mieunat nemțesc strident. Așa cum mă știu cei apropiați, sunt o adevărată generoasă când vine vorba de animale, cu stăpân sau fără. Dacă vreun motan vagabond ajunge la mine în casă, știe că frigiderul i se deschide și râuri de lapte, cașcaval, șuncă curg direct în farfurioara lui. Mai că le-aș face și o baie la domiciliu, dacă aș ști că nu își pun în activare gheruțele. Cam aceasta a fost povestea lui Mieunilă, când l-am găsit în cartier mic de tot și plin de purici. L-am luat în casă, i-am făcut baie, i-am dat să mănânce și nu i-am mai putut da drumul. Și a învățat marele Mieunilă de acum să mănânce din aceeași farfurie cu mine, să deguste frișca de la prăjituri și mie să-mi lase blatul, să doarmă pe laptop unde e cald li să bea din paharul cu apă de lângă pat.

Aceeași poveste a fost și cu Mini, motanul surorii mele, pe care l-am luat de la centrele RSPCA din Anglia, pe care mi le-am dorit enorm demult să le văd. Și am căutat pe hartă și am ajuns la un astfel de centru care adună animalele fără stăpân și le dau spre adopție. Și l-am văzut pe Mini, a cărui poveste poate o voi spune eu cândva, tot procesul lui de adopție, cu inspectarea casei în care va sta de către un reprezentant al centrului, cu verificarea integrării lui după câteva luni.

Mă gândeam că poate aceasta va fi și povestea lui Katze, motanul portocaliu de care vă spuneam la început. Prin cartier umblă vorba că e foarte temperamental ba chiar că a atacat pe cineva. Astăzi l-am văzut plimbându-și coada pe lângă ușa mea și cum aici e cred mai frig decât iarna, de mi-am scos mănușile și căciula, m-am gândit la lăbuțele lui reci și l-am chemat în casă. Era a doua oară când mă vizita. De data aceasta i-am deschis frigiderul, i-am dat o mie de bunătățuri pe care un pisoi vagabond din România le-ar mânca dintr-o înghițitură. Nu a vrut să mănânce decât porumb la cutie. Și a mâncat până ce nu a mai putut, până ce s-a încălzit de tot și s-a aruncat în pat. Și cum l-aș fi lăsat să toarcă acolo cât eu mă luptam în limbi străine, însă gândul la puricii adunați din toate cotloanele nu m-a lăsat. Așa că am încercat să-l iau din pat, dar el se prinsee cu toate gheruțele. Și cu greu l-am dus la ușă, așa zgribulit cum se făcuse când l-a prins frigul de afară. Însă motanul Katze s-a întors către mine și m-a apostrofat în limba lui, dacă eram mai aproape cu siguranță mă trezeam cu o lăbuță, și jumătate de oră a mieunit la ușă, dar nu jalnic, ci a apostrofare. Și mă gândeam atunci cât de bună am putut să fiu cu acest motan, cum l-am primit în casă ca el să-și dezghețe lăbuțele de frig. Și Katze s-a simțit neîndreptățit că a fost at înapoi adevăratei lui case, din păcate a frigului de iarnă de acum.

Viata e buna cu tine

2011-10-06T13:10:00.000-07:00

Când e dimineață tare și e cald și bine în pat, și e și mai bine cu fereastra deschisă și aerul rece care te trage afară.

Când butterbrezelul e cald și untul bun și mult și ieftin, la doar 20 de centi.

Când poți să alergi pe poteci cu pietre mici și albe de zici că sunt de râu, și pădurea e lângă tine și aerul tare și drumul întins și de un verde amestecat cu un roșu puternic.

Când pe la amiază stai pe zecile de bănci cu fața la lac albastru și mare ca o mare liniștită, și soarele e lin și muzica de undeva de peste mal ajunge până la tine.

Când oamenii te salută chiar dacă nu te cunosc de-ți aduci aminte de satul bunicilor unde toată lumea se salută dintr-o bunătate și o credință că așa e dat să fie pe lumea aceasta, să nu trecem unii pe lângă alții ca străinii.

Când ceasul arată la mână timpul bun pe care-l tot trăiești pe gând din când în când din gând în gând.

Când oamenii-s aproape departe fiind și-i găsești pe toți seara chiar și online dar tot față în față se cheamă.

Când poți să-ți imaginezi vocea și râsul până întrupezi bucurie cu bucurie și omul cu tot ce-i al lui.

Când orașul e plin de câini dar și de stăpânii lor de data aceasta, coafați, mari sau mici de-ți vine să-i strângi pe toți să le simți nasurile reci când e ceață.

Când la 1, 5 Eu cafeaua e mai mare decât tine și spuma mai ceva ca un zgărie-nori. Și-i aromată și multă.

Când de acasă primești oferte de angajare pe un post pe care chiar l-ai vrea și-ți spui că poate nu va fi așa de greu peste 2 ani să te așezi.

Când oamenii sunt buni și calzi aici și vorbesc limbi străine pe care să le înțelegi. Chiar și când vecinii chinezi se ceartă sau se alintă în limba lor de numai ei știu.

Când ai vrea și n-ai vrea să fii acolo și aici să te așezi într-o casă într-un gând.

Faceti-va timp sa ascultati

2011-10-05T23:28:00.000-07:00

O altfel de așteptare

2011-10-05T13:44:00.000-07:00

Dacă tot am scris, am citit și am mai trăit așteptări peste așteptări scriu despre așteptarea întristată de-a dreptul astăzi. Acum doi ani, tot aici, tot în aceeași lună, am primit un carnet cu o groaza de reduceri sau tichete gratuite. Am baut atunci cele mai negre, aburitoare, cu spuma multa si pufoasa deasupra de nu mai știai dacă dedesubt e cafeaua caldă sau rânduri de bezele dulci care-ți amestecau toate simțurile. Și am mers cu feribotul gratis până la un loc incredibil unde copacii erau tunși unul și unul ca în armată, unde florile creșteau din papuci pe post de ghiveci, unde rațe și păuni era din flori făcuți, unde fluturii ți se așezau pe umeri și se lăsau atinși pe aripi. Și cărări lungi și verzi îți linișteau picioarele care se domoleau printre trandafirii rozalii și de toate nuanțele. Și am visat că de data asta mă voi adânci și eu în nemișcare o zi întreagă la piscină, masaj și spa gratuit pentru o zi întreagă, și voi uita de limbile străine care mi se amestecă în fiecare zi și de cursuri și voi fi eu și eventual, cel mult, viața mea imaginară. Sau nimic. Și azi, la biroul unde știam că voi primi din nou mult doritul caiet, că-i voi răsfoi zecile de pagini fine și voi însemna fiecare cafenea unde m-ar fi așteptat biscuitele de miere pe marginea ceștii mele de cafea aburindă, și ceaiul în librărie, și vinul în hotel și spaul și insula si feribotul, îmi retrag mâinile pline de dezamăgirea cuvintelor Ați mai fost înregistrat o dată la noi, ați beneficiat. Și tot aburul cafelei mi-a trecut prin față și zilele mele împărțite pe cești de latte machiato si alte bunătățuri de mâncat sau de văzut s-au dus una câte una. Și am ieșit din birou înregistrată a doua oară dar fără caietul de reduceri de prima dată. Și cum aș fi stat eu în aburul piscinei în miez de iarnă când e prea ceață să-l vezi pe cel de lângă tine și prea frig să-ți ridici nasul din ceașca aburindă de cafea.

O așteptare în așteptare

2011-10-03T14:20:00.000-07:00

Cartea lui Andrei Makine poate că își greșește titlul, pentru că femeia cu nume simplu, Vera, se află într-o așteptare a acelei așteptări din care nu mai poate ieși. Însăși așteptarea iubitului plecat încă din 1945 se transformă într-o anulare a temporalității, încât irosirea anilor tinereții nu mai este reală, pentru că nu e conștientizată. Dacă în ochii celorlalți, Vera își confundă viața sau poate și-o cufundă în cea a bătrânelor de care are grijă, în ochii ei ieșirea nu există pentru că nu e căutată. Atâta vreme cât așteptarea pe un peron a celui care nu mai vine, dar în a cărui întoarcere ea crede pentru că altfel așteptarea s-ar transforma în cădere subită, tânăra Vera poate privi optimist ziua de mâine. Tânăra Vera pentru că ea trăiește cu sufletul în timpul de dinaintea despărțirii. Într-un astfel de imaginar care păstrează omul viu, nimic nu se schimbă, nici măcar războiul, sărăcia satului. Pentru că Vera nu trăiește prezentul, ci trecutul din care se alimentează pentru a fi vie. Nici măcar scăparea din sat prin studiile sale universitare nu e o soluție, pentru că spațiul real în care ea poate crede în întoarcerea celuilalt este cel în care acesta a lăsat-o. Ea trebuie să rămână și să nu schimbe nimic, pentru că altfel s-ar nărui tocmai imaginarul care e mai real decât prezentul. Căderea ei e doar în ochii celorlalți pentru că ea știe că mâine poate fi ziua în care așteptarea se va sfârși, și dacă nu e mâine, e poimâine, e oricum în viața aceasta. În cele din urmă, Vera transformă așteptarea în rutina zilei, a vieții. Întoarcerea celui așteptat i-ar nărui tocmai liniștea așteptării (nu în zadar s-au scris versuri precum Și acum c-o văd venind pe poteca solitară, de departe simt un jind și-aș dori să mi se pară).

O astfel de așteptare e una dintre cele mai simple. Să te afli în așteptarea unei întâlniri pe care o simți că trebuie să vină și să te temi că nu îl vei recunoaște pe celălalt, că va trece fără să-l oprești e de fapt acea așteptare care nu poate fi niciodată sinonimă cu obișnuința. Într-o astfel de așteptare știi mai bine ce vei întâlni chiar dacă nu l-ai întâlnit, precum personajul cărții, nici măcar o dată. Și după ce așteptarea se sfârșește și întâlnirea te recunoaște și te recunoști tu cel real și viu, poți să pășești în viață. Poate într-o altfel de călătorie pregătit fiind de întâlnirea pe care ai așteptat-o și te-a găsit și te-a făcut viu și bucuros din omul simplu care erai.

V-ați întrebat cine a stat înaintea voastră?

2011-10-02T12:07:00.000-07:00

Poți să aduni urmă cu urmă lăsată de cineva și să-i faci trupul cu tot cu obiceiurile sale. Să cuprinzi o viață de om în câteva obiecte lăsate într-un anume fel. Cu toate că micul apartament pe care l-am găsit aici e complet gol, persoana care a locuit înainte a lăsat în urmă câteva obiecte. Numele îl știu din plăcuța de la ușă însă nu mă ajută foarte mult, nici măcar nu-mi dau seama dacă e o ea sau un el. Scrie cu portocaliu Salem S. Salem însă bănuiesc tot mai mult că este o fată. E o fată care, din lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, îmi seamănă foarte mult. Dedesubtul biroului i-am găsit cablul de la internet, pe care și l-a uitat probabil, un cablu portocaliu de-ți ia privirea. Dacă ar fi să-mi cumpăr eu un cablu l-as lua în o mie de culori să îmi înveselească apartamentul. O fi din întâmplare alegerea unui astfel de cablu, deși mi se pare greu să-l găsești de culoarea aceasta, eu una nu am văzut în niciun magazin.
În dulapul din pseudobucătărie am găsit, așa cum aș fi avut și eu într-un loc în care voi locui doar o vreme, câte un obiect din fiecare: un cuțit, o lingură, o farfurie, o tigaie. Nu știu de ce Salem le-a lăsat în dulap, mă gândesc că s-a grăbit înainte să plece, eu una le-aș fi dat prietenilor mei, de la cablu la făina pe care ea sau el a lăsat-o în dulap. Spre deosebire de mine, Salem gătea, mânca pește, pe care l-am găsit în congelator, cred că vreo două kg pe care din păcate l-am aruncat de vreme ce eu nu mănânc pește. Generoasa Salem mi-a lăsat de la detergent de vase la tot ce ține de produse de curățat în casă. Salem mi-a lăsat pe un raft un parfum mic, pe care din nou l-a uitat, și a lăsat, mai ales, curat.

Nu tiu in ce tara s-a intors Salem, dar ma gandesc uneori cand imi deschid fereastra la balcon dimineata că altcineva o deschidea poate la aceeasi oră, și rămânea nemișcată în geam respirând greu ceața și așteptând gândul, omul, timpul.

Ea care astepta

2011-09-28T09:36:00.000-07:00

Numele cuvântul dimineața recunoașterea drumul copacii orgoliul tăcerea saltul întinderea călătoria luna întoarcerea râsul și bucuria.

Despre bucurii

2011-09-21T12:47:00.001-07:00

To laugh often and much;
to win the respect of intelligent people
and the affection of children;

to earn the appreciation of honest critics
and endure the betrayal of false friends;

to appreciate beauty,
to find the best in others,
to give one's self;

to leave the world a little better;
whether by a healthy child,
a garden patch or a redeemed social condition;

to have played and laughed with enthusiasm,
and sung with exultation;

to know even one life has breathed easier
because you have lived.

This is to have succeeded.

- Ralph Waldo Emerson

Voi ce fel de casă aveți?

2011-09-18T09:57:00.000-07:00

Nu stiu ce-nseamnă pentru lumea aceasta să ai o casă. O fi locul în care te întorci seara de la serviciu, unde îți vine poșta regulat, un loc atașat de o adresă pe care o scrii în toate actele. Pentru alții o fi un loc unde sâmbăta dimineața faci regulat curat, unde ștergi geamurile la sărbătorile mari, unde îți schimbi câte ceva atunci când renunți să mergi într-o vacanță. O fi și locul în care începi să împarți camerele după copii, după rudele care te vizitează, unde nu ai voie să mănânci în altă parte decât în bucătărie, unde lucrurile trebuie să fie toate la locul lor. Ei bine, toți oamenii aceștia se pare că trăiesc mai ceva ca niște păpuși care râd sau întind mâna automat, care merg sacadat și care, dacă-i supui unui șoc emoțional, se desprind bucată cu bucată. Cine o vrea să trăiască așa, bine de ei. Sunt cei care trăiesc mult ca și casele lor de care au grijă mai mult decât de suflet sau de sufletele de lângă ei care cât nu ar da pentru o farfurie cu o prăjitură în pat și cu o bătaie bună cu apă pe hol. Unii mor de grija ordinii, ceilalți de grija ordinii celorlalți. Unii își șterg de praf tablourile prețioase, iar alții se chinuiesc să-și lipească desene din timpuri bune. Unii știu pe zile de curățenie când e timp de glume, pentru că dacă e de muncă, doamne ferește să o faci cu bucurie. Munca-i muncă și trebuie să fii mai serios ca la un examen.

Când se vor naște oamenii pentru care o casă e locul în care seara cineva îți sare de după ușă pentru că te așteaptă cu ochii pe ceas să vii, pentru care picioarele pot să fie goale pe jos pe gresia rece ca apoi să se încălzească turcește sub o pătură moale pe care tronează măsuța cu toate bunătățile comandate din lume, pentru care duminica deschizi ferestrele și taci pe gândul celuilalt în timp ce cuvintele sar înăuntru până nu le mai poți ține. Casele în care sâmbăta auzi voci unele peste altele ale prietenilor care vin să facă dezordine bucuroasă în casă cu povești, glume și tot ce ține de timpul pe care trebuie să-l împarți dacă vrei să-l ai plin. Oamenii pentru care casa-i cea a locurilor calde în care muzica umple casa, mirosul pufos de mâncare caldă te oprește locului, casa în care ziua nu-i de stat când afară-i răcoare și bine de mers liniștit cu mașina în dreapta sau în stânga de acum. Casa în care nu-i de stat, ci de râs, de visat, de crescut împreună unii pe alții câinele pe copil, pisica pe stăpân, stăpânul pe stăpână și în cele din urmă toți unul în altul. Casa cu un singur pat în care nu încap decât oamenii care nu se împart pe categorii de vârstă, grad de rudenie, zile de curățenie, sarcini de lucru, abilități de orice fel intelectuale. Oamenii care știu că oricât de departe ar fi tot într-o apropiere trăiesc.

Cât despre acasă, poți să o ai într-o mie de feluri, nu-ți trebuie numaidecât o casă. Un om doar.

Tot Toto rămâne pentru noi

2011-09-13T09:59:00.000-07:00

Toto nu a fost un câine. Pentru cei care l-au cunoscut și l-au ciufulit și l-au tras de urechile lui crețe Toto a fost mai vesel și mai prietenos decât mulți dintre oamenii care ne înconjoară. Câinele cu blana pe bigudiuri părea să nu știe ce-nseamnă viața de câine, pentru că seară sau zi el te întâmpina la ușă cu o bucurie pe care cu greu o domoleai. Toto nu judeca omul niciodată, nu mirosea de două ori înainte de a-ți sări pe picioare. Toto a fost câinele cu inima cât un purice de pisică doar atunci când făcea câte o năzbâtie prin casă și, așa cum mi-l amintesc eu, se ascundea în spatele ușii din baie. Când vina era departe de el, inima lui creștea cât altele în ani buni. Toto a fost câinele care a capitulat în fața luptei câinești-pisicești și, înțelept din fire, a lăsat de la el locul din casă unde dunga de soare era mai caldă sau locul mai moale motanilor pe care i-a întâlnit. Toto a fost nostalgicul care a văzut viața cu ochii lui negri în fereastra unui apartament de la etajul 5. Și pentru că viața l-a răsplătit pentru generozitatea sa de câine, Toto s-a mutat la curte unde, ca orice bătrân înțelept, s-a odihnit liniștit. Toto, în cele din urmă, nu a fost, ci este undeva mai sus de etajul 5 de unde are grijă de câțiva pisoi care s-au născut prea târziu ca să-l cunoască pe Toto așa cum l-am cunoscut noi.

Cum a fost prima zi de școală a voastră?

2011-09-11T05:31:00.000-07:00

Eu una am așteptat-o mai mult suflet decât trup. Prima și prima zi nu mi-o amintesc eu prea bine, doar ca stăteam în penultima bancă și nu prea înțelegeam eu ce se întâmplă. Recunosc, am intrat cu pile în clasa I, ai mei zbătându-se să fiu la cea mai bine cotată învățătoare din școală. Astfel că am avut colegi pe măsură, ca și fondul clasei dat în fiecare an pentru tot felul de atenții încât după fiecare ședință cu părinții ai mei veneau atât de apăsați de ziceai că sunt corigentul clasei. Și după așa patru clase am ieșit cu totii adevărate genii încă în devenire și prima zi în clasa a V-a ne-a fost pe măsură, cu un diriginte pe principiul la soare te puteai uita, da la el ba de frică. Dacă îți scăpa vreo hârtie pe lângă bancă și el o vedea erai în stare să o mănânci numai să nu te vadă că neglijezi într-un asemenea mod curățenia clasei. Și am avut profesori unul și unul în gimnaziu de am învățat cât nu au făcut-o alții în 7 vieți. Așa hărăziți de soartă și de studiu, am intrat într-o vacanță binemeritată în liceu, unde n-am știut ce-i stresul, unde aveam timp de citit toate bibliotecile din lume, unde am făcut reviste de ecologie, piese de teatru, unde ne-am vândut biletele luate de diriginte la un film românesc istoric să avem de suc la o terasă.

Prima zi de școală e mai degrabă prima zi a fiecărui an care e românesc de asemănătoare pentru fiecare. cel puțin pentru generația mea:

1. Mereu aveam o pereche de blugi noi pe care îi luam în prima zi, sau oricum o haină nouă.

2.ne găseam în curtea școlii într-un haos în care fiecare își găsea câte un subiect de conversație cât erau discursurile de început de an
3. ne luam rapid orarul care mereu ar fi putu să fie mai bun, mai lejer
4. ne întindeam apoi la vorbă la o terasă de pe lângă liceu și ne plănuiam anul. Dacă era anul majoratelor făceam liste adevărate să vedem cum ne vom sărbători
5. după-amiaza ne întâlneam doar prietenii buni și comentam cum mai arăta unul și altul dintre colegi, cât a crescut în greutate, cum s-a vopsit.
6.iar seara trăiam emoția de a ne pune ceasul să sune și să o luăm de la capăt cu trezitul dimineașa, cu răcoarea și ploaia de toamnă, cu împărțitul unei bănci și a unor pauze.

Lupta gândului cu numele

2011-09-09T06:14:00.000-07:00

Într-adevăr, numele,/Sprijinindu-se/ca într-un toiag/de trupul meu,/s-a azvîrlit împotriva lui,/cel fără nume/cel care/este numai trup,/împotriva lui “tu”,/trupul tuturor numelor,/împotriva lui “tu”,/tatăl tuturor numelor.

Dar el/cînd se revărsau zorii/nu s-a mai gîndit la mine./M-a uitat.

“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am spus: “Eu sunt numele meu”./“Schimbă-ţi numele”, mi-a zis/şi i-am răspuns:/“Tu vrei să fiu altul,/tu vrei să nu mai fiu,/tu vrei să mor/şi să nu mai fiu./Cum o să-mi schimb numele?”

Eu sunt numai numele meu./Restul e “tu”, i-am zis./El nu m-a auzit, căci el /se gîndea în altă parte.

De ce o fi spus atunci:/“te-ai luptat cu însuşi cuvîntul /şi l-ai învins!”

Să fi fost el însuşi cuvîntul?

Numele să fie însuşi cuvîntul?/… El care este numai “tu”,/tu şi tu şi tu şi tu,/cel care-mi înconjoară numele?
(N. Stănescu)

Cum mi-am petrecut sfârșitul numelui

2011-09-08T12:50:00.000-07:00

Ziua de azi mi-a fost răcoroasă ca ploaia care m-a tras de mânecă și m-a făcut să văd că e toamnă. Mă strânge gândul că vine și că va avea alte drumuri decât cea de anul trecut care mi-a fost preaplină, bucuroasă ca o poveste nemuritoare din acele cărți vechi din care sora mea îmi citea în fiecare seară. Când ai mei mi-au cumpărat Frații Grimm, cartea cât o cărămidă, știu că mi-am dorit să mi se citească în seara aceea toate poveștile. Și așa a citit săraca sora mea în timpul cât nu recunoșteam literele cât nu a citit ea toată viața după.

Și ploaia asta m-a prins pe mine azi pe stradă în sandale și pantaloni trei sferturi, fără umbrelă și mă miram de orașul acesta al copilăriei și adolescenței mele, în care știam pe de rost drumul până la Petru cu o escală la Curcubeu să o culeg pe Anda. Cu o bancă în spatele unui bloc unde în fiecare duminică stăteam ore întregi de vorbă cu semințe și ciocolată albă. Astăzi era același oraș, același drum, dar unul tăcut care din păcate nu mă mai duce nicăieri. La Curcubeu nu mă așteaptă nimeni la semafor, ci undeva într-un cartier aproape de mine în Iași, nici măcar Maratonul, punctul de reper al casei mele nu mai există, oamenii se întâlnesc la mall și nu în spatele blocului, iar mașinile sunt multe și nu mai opresc la trecere ca mai demult. Dar eu o să opresc Toyota mea verde. O să o opresc din priviri până când o voi avea.

Și am mai avut o prezență mai ceva ca o aversă la o conferință internațională, atât de internațională încât la secțiunea mea eram 4 oameni, 3 din Iași si cineva din Oradea. Dar mi-am luat mapa, și pixul și ecusonul care îmi plac de mor la conferințe și i-am lăsat cu coctailul, îl scriu cum l-au pronunțat ei, și mi-am văzut de ploaia mea care s-a ținut după mine azi.

Și așa cu ploaia lângă mine m-a sunat atâta lume cât nu au făcut-o niciodată în toată viața mea. Până și instructorul meu auto m-a sunat sa-mi spună La mulți ani, ca să înțelegi situația. Am primit până și două cadouri ceea ce nu s-a întâmplat ever de ziua numelui. Și ziua mi-a fost caldă ca toate bunătățile pe care le mănânc de când sunt acasă, de nici nu trebuie să duc gândul sau pofta până la capăt că deja se coace în cuptor. Și patul se face singur, cafeaua miroase de cum îmi deschid ochii, perdelele de soare au grijă să țină dimineața ascunsă să dorm mai mult, cărțile din madrid si din palma de mallorca se obisnuiesc puțin câte puțin cu mine, dosarul meu de bursă pe anul 3 de doctorat aproape că e gata, iar casa mea din iași mă așteaptă cu sufletul strâns să-mi strâng lucrurile. Cărți, măsuțe de laptop, de mâncat în pat, cutii peste cutii de tot felul toate vor face drumul acasă la suceava unde mă vor aștepta până când voi veni la ele, la el.

Dar și mâine e o zi. Tot a mea, pare-mi-se!

Câți dintre voi aveți pașaport electronic?

2011-09-02T10:54:00.000-07:00

Pentru că mi-am cam pierdut actele în Barcelona anul trecut, probabil chiar în aeroport, am rămas fără pașaport și certificat de naștere. Să rămâi fără pașaport e ca și cum ți-ar lipsi o mână dacă ești cu gândul mereu la o altă țară pe care să o vizitezi chiar în călătorie fiind. Așa că mi-am făcut anul trecut pașaportul valabil un an cu gândul că voi merge să vizitez Chișinăul, și să-mi cumpăr toate sortimentele de bomboane Bucuria de pe pământ. Nu am mai fost nici până în momentul de față, deși e la doar 2 ore de Iași, probabil voi merge când voi locui la mii de km și voi simți că voi vizita un loc exotic. Și cum anul acesta a trecut cât alții în vremuri lungite, mi-a expirat și mie pașaportul.

Am auzit despre pașaportul electronic tot felul de povești, cum că e cu cip, încât mă și vedeam cu ceva implantat sub piele așa cum în afară unele animale au să fie găsiți de stăpâni în cazul în care se pierd. Și îmi imaginam cum în magazine la casă va începe să sune alarma de cum mă apropii. Am pățit-o de două ori și e de-a dreptul unul dintre cele mai penibile momente: într-unul m-a pus să scot tot ce am din geantă și chiar îmi imaginam că poate, fără să-mi dau seama aș fi pus o cutie de gume în loc de coș în geantă, însă nu se întâmplase asta. Și mai apoi m-au pus să mă dezbrac de haină si m-au întrebat de două ori dacă nu am luat haina de la ei din magazin.

Și cu astfel de gânduri m-am dus astăzi să-mi fac pașaport, în fața mea oamenii îmbrăcați la cămașă, ca tot omul cu cap care va apărea într-un document oficial. Eu în pantaloni scurți și tricou de ziceai că merg la tenis. Și atunci mi-am dat seama că nu-i mare lucru în pașaportul acesta, tot poză îți face, tot aceleași taxe le plătești, doar că îți ia amprentele de la degetele arătător de la ambele mâini. Și iată cum poveștile despre acest miraculos pașaport valabil pe 5 ani și-au pierdut hazul de vreme ce nu devii nici animal de casă cu cip implantat, nici vreo hologramă. Ci un om care va arăta pașaportul în aeroport îmbrăcat sportiv și cu părul învolburat de la ploaia de afară. Asta-i singura diferență până la urmă, fotografia pentru care te pregătești în cazul primului pașaport obișnuit. Și că ești mai aproape în acte de vârsta ta. Eu încă îmi mai folosesc pozele din clasa a XII-a pe abonamentul de autobuz și în carnetul de doctorand. Tot eu până la urmă cu aceleași amprente. Cam da, nu?

Cum poți face din nesomn călătorie

2011-08-30T12:55:00.000-07:00

Am găsit astăzi postată o fotografie dintr-o toamnă la Sibiu. Nu știu ce ați făcut voi în facultate, dacă ați avut timp și de voi, nu doar de studiu, dacă ați muncit din timpul facultății așa cum au făcut toți prietenii mei din București încât eu mă simțeam cu mult în spatele lor că eu doar făceam facultate. Doar din acest motiv în ultimul an de facultate, cu toate că nu aveam timp de niciun fel, m-am angajat la o firmă. Nu a fost rău deloc, am cunoscut o groază de tineri studenți, am râs, am trișat citind în loc să lucrez deși erau camere de luat vederi și șefa m-a atenționat de vreo două ori să-mi strâng cărțile de pe birou.

Fotografia de care vă spuneam mi-a amintit cum de fapt mi-am umplut eu timpul în facultate și cum în lista mea de prieteni am niște oameni inteligenți cu care sigur voi avea mereu ce discuta la o masă seara. Existau trei mari perioade în an în care știam că va urma drumul lung la Sibiu cu trenul cu o minunată escală într-o localitate obscură în Vințu de Jos în care ajungeai mereu noaptea, mereu pe ceață și de unde trenul avea scările mai sus decât ne puteam urca noi singuri. Și a mai fost Brașovul în care știam că vom dormi și mânca bine, ca niște adevărați intelectuali. Cât despre Iași, știam că sunt premiile cele mai mari dintre toate și că merita să scrii o lucrare bună. Pentru mine au mai existat tot felul de concursuri literare prin care am cunoscut jumătate din țară și în care mi-am făcut niște prieteni pe viață. Așa am ajuns în Dej într-o seară pe care l-am vizitat în jumătate de oră și în tot atât timp m-am hotărât să plec la Cluj de acolo, în Bolintin Vale, lângă București, de două ori am ajuns mereu cu târg de haine pe margine și cu premierea în localul satului, în Târgoviște unde am stat în hotelul verde din centru și așa am văzut și eu ruinile Târgoviștii pe care le tot citeam prin poeme, în cea mai tare tabără de creație în care din Iași până la Bicaz autocarul a oprit pentru mine de cel puțin 5 ori pentru că îmi era îngrozitor de rău, în Reghin am rămas uimiți în fabrica de instrumente muzicale unde vedeai cum o bucată de lemn ia forma unei viori până ce ajungeai la sfârșitul turului, la Târgu Mureș unde ne-au spart autocarul și au furat toți banii pe care i-au găsit, în Salina de la Praid unde ne-am pozat pe lângă toți oamenii care făceau sport și în final drumul de întoarcere unde ne-am împrietenit noi 4 încât ne-am dat jos din autocar doar noi pe traseu și ne-am hotărât să ne întoarcem cu trenul acasă.

Să ajung în toate aceste locuri, să cunosc oamenii și să-i aduc aproape am stat poate mai mult decât alții în fața unor cărți, în fața unor foi pe care trebuia să le umplu cu ceva mereu original, să mă gândesc să spun ce n-au spus alții, și nici nu ar spune, să amân prietenii, somnul. Însă doar așa am învățat că statul pe loc odihnit fiind nu te face cu nimic mai plin, că somnul lung te face să pierzi puțin câte puțin din bucuriile vieții și că unii prieteni nu vin singuri, ci trebuie să-i cauți acolo unde crezi că poți să-i găsești. Și dacă i-ai găsit nu-i mai scapi din mână pentru că nu ar fi lipsit de rost nesomnul, drumul și căutarea?

Turist în orașul tău

2011-08-28T13:04:00.000-07:00

Poți să ai muzeele cele mai curioase, dacă sunt în orașul tău sunt ca să fie,te gândești la ele și le arunci într-o listă pentru turul orașului în cazul în care un prieten apare te vizitează. Nu crește dorința în tine să-l vezi așa cum ți se întâmplă într-un oraș străin. Dacă-l știi acolo în locul lui în orașul în care treci prin fața lui curiozitatea e la locul ei. Până ieri. Am trecut prin fața Muzeului Cuza de pe Lăpușneanu și am intrat fără să ne târguim, poate doar să pierdem vremea, dar cu gândul că suntem în alt oraș care merită vizitat. Am intrat și noi ca niște veritabili turiști, ne-am cumpărat bilete la o super reducere pentru studenți, doar 3 Ron!! și așa am văzut cum miresele se fotografiază pe covoarele moi și în sălile roșiatice ale casei (am văzut astăzi peste 6 mirese în plimbarea noastră din Copou până pe Ștefan, spuneai că e târgul mireselor pe stradă sau un soi de festival medieval; iar în față la Moldova Mall un fotograf priceput era efectiv întins pe șosea pentru a-i fotografia pe cei doi care alergau în trafic; o fi scăpat viu de acolo, cine știe, dar mirii sigur s-au ales cu niște poze în mișcare). Ca să ne întoarcem la muzeu, mobilierul îți neliniștea mâinile pentru că voiai să simți colțurile scaunelor, întinsul meselor, pianul la care se fac recitaluri. Poate doar masa de biliard cu tacul inscripționat cu stemă te trezea la realitate. Se juca biliard pe vremea lui Cuza??? Se pare că da. Ieșenii sunt se pare sportivi de secole. Am fost și noi la tenis pe nocturnă de la 10 la 12 noaptea, erau toate terenurile ocupate de oameni plini de viață deși era în mijlocul săptămânii. Și seara era răcoroasă, și oamenii aveau doar voci și umbre. Și te mișcai cu spor și veselie pentru că altfel erai cu adevărat cina zecilor de țânțari. Decât să stai lungit și plictisit acasă, nu-i mai bine să alergi pe un teren și să simți că viața nu-i atât de gri și că nu îți trebuie mult să fii mai plin, mai viu sau vioi, cum e locul și omul de lângă voi.

Ca să continuăm traiul nostru de turist în propriul oraș astăzi am poposit de cu seară, de cu noapte mai degrabă în benzinăria OMV, unde laptele e cald și bun, ca și ciocolata caldă, și poți să continui poveștile când afară e deja prea frig pentru hainele noastre văratece. Nu știu voi, dar mie benzinăriile mi-au plăcut la nebunie mereu în călătorii, să mă uit pe rafturi, să-mi cumpăr cea mai ieftină revistă și o cafea to go. Daa, însă trebuie să te înconjori de oameni care nu se uită la ceasul târziu, care mănâncă într-o benzinărie în propriul oraș și nu musai într-un local plictisit. Care știu că viața-i scurtă și că oamenii vin și pleacă dar care sunt chiar și atunci când nu mai sunt. Oameni în casa cărora poți să-ți lași într-un colțișor o pijama și o periuță de dinți. Să te știi acolo. Și ei pe tine.

Nu-i rău să fii turist din când în când, să te plimbi cu ochii pe clădiri, să lungești cuvintele, să vorbești despre toți oamenii cunoscuți văzuți și nevăzuți, să te întrebi dacă peste 10 ani vom fi la fel, dacă vom vorbi despre aceiași oameni, dacă vom avea curajul sau puterea pe unii să-i lăsăm în drumul nostru pentru că așa a fost să fie sau îi vom duce cu greu dar liniștit în spate. Ne-am gândit mult astăzi, am copt gândul la foc mocnit și am ajuns la gândul pe care îl știam deja amândouă: pe unii oameni îi purtăm cu noi chiar dacă ei mai că s-ar desprinde pentru că nu putem accepta înăuntrul nostru că unii oameni ne-au locuit o vreme după care și-au mutat în cutii, treptat, tot ce a fost al vostru. Să pierzi un om, un prieten e o lupta cu tine, o poticneală a sufletului care nu poate închide ochii la cel care pleacă din el. Și pentru că nu poți trăi fără prieteni în lumea aceasta oricât de caldă și bună e familia, pentru că doar prietenii te fac și turist și om al casei, nu poți să-i lași în urmă. Chiar dacă ei poate au făcut pasul înainte spre înapoi. Fiindcă știi că a venit vremea să ai tu grijă de amândoi atunci când unul s-a mutat mai sus sau mai jos de drumul vostru.

La jumătate de drum

2011-08-26T06:59:00.000-07:00

Nu știu încă sigur, dar cred că am învățat să conduc. Mă mir de mine însămi când mă uit în oglinzile mașinii și văd ce e în spate și nu pe mine așa cum mi se întâmpla când eram în dreapta. Dacă aș fi mai bună cu ambreiajul mai că mi s-ar da coroniță la sfârșitul orelor. Oprirea motorului în intersecție e o părere mai veche, iar intersecția din Podu Roș nu e capătul lumii, ci doar o răsuflare mai apăsată. Astăzi ne-am întâlnit de trei ori și am trecut una pe lângă alta fără să ne poticnim. Parcările laterale între două mașini știu să le fac pe de rost, și pe stânga și pe dreapta. Până mai ieri credeam că gropile sunt anume pentru șoferii începători, să le ia din plin, cu capul ridicat. Vezi bine că nu-i chiar așa. Doamne ferește să iau vreo groapă sau un canal că și văd în dreapta mea cum omul închide ochii și știu că mai că mi-ar spune ceva. Așa că le ocolesc aproape pe toate, iar când una mi se strecoară sub roți îmi cer scuze. Chiar îi spun instructorului Îmi pare rău. Și pentru că în viață le faci pe toate până la urmă, nu eram un șofer bun începător dacă nu aș fi mers cu o roată în șanț de i-a tresărit inima instructorului. Când ești pe un drum foarte îngust, iar din față vine o mașină mare și pe dreapta e un cal ce variantă alegi. Orice șofer începător m-ar fi urmat. Sigur! Cel mai bun semn că am început să învăț cu adevărat să conduc este că volanul poate să respire în mâinile mele. Pentru că la început spuneai că mi-l fură din față cineva și îl țineam strâns. Astăzi chiar am condus cu o mână și mai că mi-aș fi pus umărul pe marginea geamului deschis așa cum văd pe la cei mai buni și mai vechi decât mine. Pe drum nu mă dor nici măselele pe care nu le mai am, nu am gânduri triste și nici nu-mi fac tot felul de planuri. Mereu ca la o primă întâlnire când vorbele curg ușor, despre nimicuri, despre vecini sau cunoștințe, când drumul e lin și toamna aproape. Nu credeam să-mi placă atât de mult și mă gândesc cu tristețe că mai am doar 7 ședințe. S-a dus jumătate și tocmai când începeam și eu să mă obișnuiesc cu întâlnirile la ore fixe în timpul săptămânii la 2 sau la 4, cu câte 40 de km pe zi, cu sâmbetele matinale la 10 și duminicile răcoroase la 8, se termină. Ca orice lucru care te face bucuros. Însă o fi o pauză, un interval până când ne punem pe picioare din nou. Sau pe roți.

Bătrânul tânăr

2011-08-24T09:35:00.000-07:00

De vreo câteva zile îmi duc în spate o formă ușoară de bătrânețe. Mă trezesc o dată cu găinile deși adorm greu, după 12. Mă trezesc cu dureri de spate de la geamul lăsat deschis pe timpul nopții. Am tot felul de gânduri care mă întorc pe toate părțile și pe care mi le-aș spune cu voce tare așa cum fac bătrânii care vorbesc cu ei înșiși când nu-i vede nimeni.
Am ajuns și eu din întâmplare odată în casa bunicilor și l-am auzit pe bunicu cum povestea despre recolta din vara aceea, și cum își făcea socotelile. Și mă întrebam de ce nu aud și o altă voce care să-i răspundă. M-am apropiat încet și din colțul ușii l-am văzut așezat pe un scaun punând vreascuri pe foc și vorbind. Mult. Am stat vreo 10 minute fără să mă vadă și, când a terminat toate lemnele și l-am văzut că se ridică, am intrat pe ușă ca și cum aș fi ajuns tocmai atunci. Și el a oftat ca după un dialog greu și m-a primit râzând nostalgic și cald așa cum știe să o facă.

Mesele mele puține sunt însoțite de un pai care mă ajută să mănânc. Fără el aș muri de foame sau de durere. Sunt cu pachetul de pastile după mine, pe care le iau regulat, iar de la anestezicul de la dentist sunt jumătate aici jumătate în gânduri. Merg încet pe stradă și mai că aș cere locul în autobuz pentru că mă doare umărul de la toate cărțile pe care le duc. În fiecare dimineață la 8 sunt în stație, dar nu să fac piața, ci biblioteca. Pe răcoare ies la plimbare dar nu pe jos, ci cu mașina, dar mergem încet pe prima bandă și ne ferim de cei mai tineri și mai curajoși. Uneori ne poticnim și ce bine că avem ajutorul în dreapta noastră. Ca la bătrânețe oftăm, dăm sfaturi celor mai tineri, ne scriem memoriile pe blog. Strângem pentru zile mai negre, ne drămuim timpul și gândul. Seară de seară citim câteva pagini, nu din Biblie, ci din vreun roman metaficțional. În loc de Teleenciclopedia de pe Tvr vedem câte un serial sau un film spaniol până ce cădem în somnul scurt dar bun.

Și a doua zi iar și iar, ne punem pe picioare mai încet așteptând vești de la nepoți și prieteni, vederi din vacanțe pe care le păstrăm în vitrine. Și când ne este a tăcea, privim poze vechi în care eram mai tineri și bucuroși.

Și suntem împăcați așa tineri de bătrâni cum suntem așteptând sfârșitul zilei seara pe gând.

Mol în ţara bucuriilor

2011-08-23T15:05:00.000-07:00

A fost odată ca nici o dată Mol. Şi ei îi plăcea să călătorească în lumea noastră când noi, ceilalţi, ne călătoream. Când a poposit prea mult în regatul nostru în care luna şi soarele erau mână în mână pe aceeaşi parte de cer, am fost supuşi la tot felul de probe. din 3 în 3. Cum probele se numărau invers tot mai des, i s-a spus în tot felul de gânduri, de cuvinte să plece. Nu ne-am dorit niciodată prezenţa ei, dar o acceptam atunci când apărea pe neaşteptate. Fără să bată la uşă, fără să ceară voie să intre. Mereu ca la ea acasă. La început apărea când îţi era lumea mai dragă, stătea puţin cât să îţi pierzi cuvintele şi să nu mai ştii cine e omul din faţă. De fiecare dată stătea pe marginea patului şi privea. din când în când lua drumurile de pe perete fără să întrebe dacă şi d îşi doreşte acelaşi lucru. Şi în urma ei d trebuia să adune ce Mol risipea mai ales în cuvinte. Să pună drumuri la loc, să aşeze gândul. Mol nu apărea niciodată în zile triste. Ci în zilele cu soare mult în care venea să te tragă de mânecă şi de gând şi să-ţi spună că timpul bun se schimbă. Şi tu atunci o ascultai fără să vrei şi îţi intrau în suflet cuvintele ei nespuse. Atunci când nu îţi încurca gândurile în cameră, o vedeai aşezată la măsuţa din bucătărie. Mereu pe scaunul din dreapta. Şi tu stăteai cu spatele la ea, nu voiai să o vezi acolo, nu i se cuvenea locul. Dar ea se adâncea în scaun, şi căuta cu privirea scrumiera. Şi atunci era momentul când ştiai că trebuie să o dai afară pentru că mai apoi ar fi fost prea greu. Şi aţi învăţat să trăiţi unii cu alţii pentru că nu depindea de voi. Apărea şi dispărea într-un gând. Cât timp apărea în zilele cu lună era bine. Ştiai că eşti mai puternic că o poţi convinge să plece. Însă într-o noapte pe la jumătate şi-a adus bagajele toate. A intrat fără să spună nimic, şi-a pus hainele în primul dulap pe care l-a găsit. s-a învelit fericită în aşternutul tău colorat. Ai ştiut atunci că ea îţi va împărţi dimineţile. Şi cum deschideai ochii dimineaţă de dimineaţă Mol era trează, cu gândurile pe tine. Şi ţi-ai spus că eşti îndeajuns de puternic să poţi locui cu ea. I-ai luat însă măsuţa din bucătărie şi ai mutat-o în altă parte, să nu creadă că i se cuvinte totul. Ai lipit drumurile mai bine pe perete, să nu le mai poată da jos. Te-ai prefăcut că dormi mai mult dimineaţa doar să nu trebuiască să o auzi şi ţi-ai căutat tot felul de activităţi care să nu o includă şi pe ea. În nici o săptămână Mol era peste tot, în orice colţ al casei, în orice carte, purtându-şi cu mândrie papucii albaştri de casă. Singurul obiect pe care nu l-a obţinut a fost ceasul, deşi l-a pândit şi de vreo două ori era să-ţi scape. Şi te-ai învăţat să fie şi ea lângă tine în autobuz, pe stradă. Începuse să fie parte din viaţa ta. Aşa fusese dat să fie. Însă atunci când Mol a început să răspundă la telefonul tău cu vocea ta, când a scris cuvinte negândite de tine, când a trecut peste datul de sus ai ştiut că trebuie să fii mai puternică decât ea. Şi ai început să-i aduni lucrurile, să o îndrepţi uşor către uşă, să o convingi că, deşi ar veni, deşi te-ar recunoaşte şi ar începe să facă din soare furtună, nu ar mai conta. Pentru că Mol nu există. De astăzi ştii şi tu, o ştie şi ea, Mol a plecat cu un bilet doar dus într-o lume în care cuvântul ei poate ar avea un sens. În lumea noastră dată, în casa noastră cu Vecini doar Unul şi Unul, Mol nu mai ştie drumul. Pentru că fiecare pas pe care îl făcea ştergea urma pasului făcut înainte.

Şi doar aşa noi vom trăi bucuroşi până la adânci bătrâneţi, şi ne vom putea creşte copacii şi visul împreună. Şi-am sărit pe-un vers şi v-am spus cum nedumeritul lui Mol a fost şters.

Cu românul nu te plictisești

2011-08-23T03:09:00.000-07:00

Când românul pleacă din țară simte că trebuie să-și rezolve toate problemele din lume, de la cele existențiale, administrative la cele medicale. Nu cred că știu pe cineva care înainte de a pleca din România să nu-și fi făcut măcar o programare la un cabinet medical, să-și fi închis un cont bancar și să-și fi mutat lucrurile de la un prieten la altul. E ca și cum la graniță ai avea un formular în care să bifezi starea bunurilor lăsate în țară sau luate cu tine. Ai mai avea puțin și ai și stinge becul la plecare.

Cu adunatul și împărțitul lucrurilor mă lupt și eu de la o vreme și, ca un român veritabil, am început și eu să vizitez cabinetele medicale. Astăzi a fost rândul stomatologului și am trăit să o văd și pe aceasta. Am văzut în viața asta oameni vorbind la telefon în toate situațiile posibile, în biblioteci când omul se crede de unul singur și nici măcar nu vorbește șoptit, la duș, în biserică și or mai fi dar nu mi le amintesc eu acum. Astăzi, luptându-mă cu frica la dentist m-am destins până la râs când pacientul, întins pe scaun, cu medicul și asistenta deasupra cu tot felul de instrumente, își scoate telefonul din buzunar și îl duce la ureche și începe să vorbească. Mi s-a părut incredibil cum s-au retras cele două femei efectiv din gura pacientului. Și a purtat conversația până la final negrăbit nederanjat de situație. Până la urmă, dintre toți, doar eu trăiam comicul până la absurd. Ceilalți continuaseră ca și cum fusese o paranteză temporală. Când mi-a venit rândul, mi-am dat telefonul pe silențios deși se pare e total neadecvat în acel cabinet.

Continui însă să mai bifez pe lista mea de român care se pregătește să plece. Cât despre obiecte, toate își cer o casă mai mică sau mai mare. O casă pe care din septembrie nu o voi mai avea în România. Parcă mi-e greu a pleca acum când e atât de amuzantă România cu toți oamenii care trăiesc după niște reguli doar ale lor numai de ei știute.

Mașina mea bucuroasă cu servodirecție

2011-08-22T13:42:00.000-07:00

Când semaforul era numai verde, numai pe verde, când roșul a fost pus între două coperte și a devenit literatură, așa cum i s-a spus, te-ai găsit într-o noapte într-o servofrână. Nu ai fost niciodată pe un drum cu prioritate să crezi că poți să mergi înainte. Știai că va veni intersecția. Și nu știai de dreapta cui să fii. o vedeai în celalalt pentru că o spunea. gândul acesta era ușor de citit. așteptai o stație cu refugiu, să rămâi liniștit. dar s-a oprit din mers fără să te anunțe, deși roțile tale încă mergeau. însă servofrâna a fost scurtă, bruscă. și semaforul roșu fu o părere că ai timp să pui pe liber timpul și să-ți odihnești piciorul. și ca să nu pierzi demarajul de tot, ai continuat să mergi. pe o singură bandă.pe un drum în care nu-ți mai era permis să staționezi. nici măcar 123 minute. și ai numărat 100 de semafoare roșii în drumul tău. le-ai tot numărat să nu crezi că poți număra doar până la 123. și cum administratorul drumului tău era și nu era în același timp, ai păstrat semafoarele pe de rost. până la nașterea unei intersecții. și le-ai adăugat și pe ele în-semnele voastre.pe drumul acesta cu 17 feluri de sunete în care trebuia să vii pe dreapta. pentru că altfel erai suspendat de dreptul de a conduce pe drumul meu cu prioritate. pentru tine însă semafoarele nu sunt nici pe roșu nici pe verde. sunt galbene și nu știi dacă să treci pe culoarea drumului în lucru. să dai înapoi din 123 mișcări am învățat și eu. teoretic. pentru că practic nu aș putea să dau niciodată înapoi semne și culori. mașina mea cu servodirecție s-a oprit pe un drum îngustat, pe un sens unic la capătul căruia, cu spatele, stă sensul...interzis.

Multul dat nu se caută de dar

2011-08-22T08:08:00.000-07:00

Când eram copil credeam cu desăvârșire că Moș Nicolae intră noaptea pe gaura de la cheie și în seara de Sf Nicolae verificam de o mie de ori să nu fie cheia în ușă. Și mă băgam în pat cu teamă că cineva din greșeală va închide ușa și va lăsa cheia în ușă. Și voi fi singurul copil din lume care nu va găsi nimic în papuci dimineața. Se pare că nu uita nimeni pentru că dimineața știam că el a trecut pe la mine. Și răsuflam ușurată că am reușit, încă un an, să-l ajut pe Moș Niculae să vină la mine. Nu-l vedeam, nu-l simțeam, nici nu încercam să-mi imaginez cum intră el în casă, cum încape el, dar știam sigur că el este. Avea grijă să știu că el este. Să nu-mi moară bucuriile.

Mai târziu am învățat să scot cheia din ușă chiar dacă ușa fusese închisă de altcineva. Lăsam locul descoperit gândindu-mă că poate își va opri pașii și va dori nu să intre, dar să deschidă ușor cât eu dorm și să vadă dacă mai sunt, dacă dorm râzând sau cu tristeți pe frunte. Pentru că știa că și-au promis să mai deschidă ușa, să arunce nu privirea, ci gândul.

Și pe marginea de pat în care poți arunca privirea, într-un timp bun ea croșeta tot felul de cuvinte. Știa că se apucase prea devreme, însă îi plăcea seara să croșeteze. Pentru că atunci simțea ușa deschisă. Și croșetase cu grijă să iasă pe măsură, să se potrivească, să nu se uite ce au îmbrăcat un timp bun. Și în croșetatul acesta ea își descosea părți din suflet să lege, să strângă totul, să unească. Și când totul fu pregătit, pe măsură ea îl atinse cu gândurile și parcă îi era a nu lăsa din mână lucrul. Însă știa că dar din dar se face Rai. Și într-o zi îl împăturise în dilemele ei vechi și se despărți de el. Dar cu bucurie că avea să-l știe în siguranță. Și lăsă cheia din ușă scoasă să-i ajungă gândul că darul s-a potrivit, că l-a încăput pe măsură, că îl va purta, că nu îl va lăsa din mână. Și a așteptat seară de seară uneori pe gând, alteori pe cuvânt, fără să știe că e în zadar, că altcineva din afară își lasă la plecare cheia în ușă. Și atunci momentele în care ea a croșetat cu bucurie au căzut ca niște cuvinte ca și cum n-au fost, ca o părere. Poate darul nu a fost cu măsură, poate nu l-a încăput. Poate a fost dat mai departe înapoi, într-un loc din care ea să nu mai vadă că darul nu crește înainte, nu bucură, ci scade și moare într-o părere care a fost în mâinile ei atunci când l-a făcut.

Și seară de seară privește ușa și cheia. Și știe că de-ar scoate ea cheia tot închis e pe dinafară. Chiar de s-ar apuca din nou să croșeteze ar ști că poate e la fel dacă ar fi făcut-o sau nu. Dar ea învățase că darurile se dau rar, se dau târziu și nu se mulțumesc cu bucurie. Sau poate ce e bucurie dincoace de ușă în afara cheii e tăcere care spune atât de tare că poate să nu fie sau să fie că totuna e. Că puteai să croșetezi sau nu totuna ar fi fost.

Și seara pe gânduri și nu pe gând te gândești la cei care se îndreaptă cu multe spre tine. Care îți deschid ușa de tot, nu doar cu cheia. Care s-ar bucura să le croșetezi chiar și nimic. Însă rămâi pe gândul celui pentru care multul înseamnă nimic. Dar care spune că ar face multul, care promite. Care spune că e înăuntru fără să văd, chiar dacă eu uit să văd cât de în afară (de) știe să fie. În credința că va face mult.

Și o face. în gând în nume. și ar trebui să știi să nu mai cauți ușa și nici cheia pentru că ce e dat de sus nu e în afară (de). și poate atunci când e prea mult nu știi cuvintele și de aceea lași darul ne-mulțumit. și multul și tumultul mâinilor care l-au făcut întâlnește preamultul gândului. Și doar ei se știu, se citesc, se vorbesc. și e de ajuns în-ajuns așa puțin de mult ce e. la ce bun cuvintele? doar râsul întrupează omul. Doar râsul și nu cuvântul. Doar el te vede și te întrupează haină cu haină. și te dezbracă de cuvinte. Și dacă ar fi croșetat șosete în loc de anotimpuri ar fi fost același cuvânt?

Voi ce faceți când vă propuneți să nu faceți nimic?

2011-08-20T09:46:00.000-07:00

Sunt zile când de dimineață îți spui că meriți, nici tu nu știi ce, dar vrei să te răsplătești cu o zi în care să nu faci nimic. Sau să faci nimic, să lenevești precum un motan care se întinde cât e el de lung pe o parte și pe alta la soare. Și din când în când deschide un ochi plictisit să vadă cine îl strigă.

Pentru mine o zi în care nu fac nimic începe cu o întindere prelungită dimineața în pat. Eu cu gândurile mele, cu zilele mele și bune ca cea de azi, rele ca cea de ieri când mi-am înghițit lacrimile când instructorul a țipat la mine că am oprit a treia oară motorul... Și cu gândurile acestea și bune și rele îmi împart patul colorat dimineața până când îmi simt tălpile pe podeaua rece și prăfuită. Și atunci e trezirea. Când nu-ți propui să faci nimic trebuie să le faci pe toate foarte repede pentru că timpul trece cel mai repede atunci.

Zilele în care nu fac nimic sunt de obicei zilele când merg la tenis. Mâine dimineața la 8 voi fi pe teren, abia aștept. Noi am vrut de la 7, să prindem răcoarea dar parcă somnul duminica e tare greu de urnit din pat.

În astfel de zile îmi place să citesc reviste tip Cosmopolitan în timp ce camera mea miroase a cafea și a gogoși pufoase și cântă tot ce mi-aduce aminte de oameni și locuri. Și după ce mă pun la curent cu ce mai face unul și altul, după ce mă uit la pozele prietenilor pe fb, anunț familia că nu am murit că mai am tot două picioare și încă locuiesc în România, îmi caut un film.

Și azi am revenit la filmele mele cu Audrey Hepburn, de departe actrița care îmi place cel mai mult dintre toate. Îmi place la ea de la voce, simplitatea ei ca femeie, eleganța cu care unele femei se nasc, adică un amestec de timiditate, tăcere dar pe de altă parte tresărire, ochi limpezi. Tipul de femeie care dacă s-ar machia intens și-ar pierde tot ceea ce e ea. Femeia care arată bine într-o cămașă bărbătească cu părul lăsat sau prins la spate, sau care își prinde talia într-o rochie neagră. Filmele cu ea îți dau o stare de bine, de cald și de calm. Dintre toate aș vedea și revedea Breakfast at Tiffanys. De o sută de ori l-aș revedea.

Și după vreo două filme, deși nu ai vrea să dai de lumea grăbită de afară, te repezi până la pizzeria din colț și până la cofetăria de peste drum și te răsplătești. Și printre copacii de pe marginea drumului vezi deja primele frunze ruginii. Și ți-e a cade pe gând. Și pe seară.

O seară cu tine în care lumina scade treptat, pijamalele sunt calde, cola e rece și bună, muzica e în suflet ca și omul, și începi să-ți arunci gândurile pe blog. Așa cum ți-ai arunca hainele pe pat după o zi în care ai făcut mai mult decât nimic. Și te dezbraci de cuvinte unul câte unul. Așa cum o făceai pentru umărul drept când toate frunzele erau ruginii, nu doar pe margini, ci înăuntru, înăuntrul meu.

Am mai făcut un pas și ea o roată una spre alta

2011-08-18T12:24:00.000-07:00

Pentru că am primit cereri de a raporta constant orele mele de condus (se asigură lumea să nu iasă pe stradă în ore nefericite în care să dea peste mine sau eu peste ei..., unii au plecat din localitate, alții chiar din țară, iar cei care revin mă sună cam des în ultimul timp să vadă când am următoarea ședință).

Astăzi au fost 40 de km în care, cred, mașina a lăsat de la ea, a făcut o roată spre mine, și pentru că nu am mai păcălit-o cu semnalizatul când la stânga când la dreapta, începe să fie prietena mea. Volanul a fost aproape numai al meu astăzi, la stopuri știu pe de rost acum ambreiaj, a-ntâia, accelerație, ambreiaj, a doua și accelerație. Cam da!!

Și am condus pe la Bârnova, aeroport, Sărărie și Copou. Eram numai bucurie când stăteam la stop la semafor la Bcu iar mâine dimineață când voi sta ca pieton să trec spre bibliotecă mă voi simți ca vinovatul care revinela locul crimei. Nici un Neculae în seara aceasta pe drum, vreo 3 felicitări de la instructor de mi-a sărit inima din piept de bucurie și o oprire în intersecție de toată frumusețea când am simțit ce înseamnă un șofer obosit care nu mai are atenția cu el.

Dacă iau sau nu carnetul, cine știe. Ce știu eu sigur este că mi-ar fi cumplit de dor să nu conduc măcar o dată pe săptămână după ce termin ședințele de condus. Și da, nici nu se compară să conduci pe seară după 8 când cerul e roșiatic și e liniște pe drumuri și tu poți fi cu ale tale și nealetale. Și să te liniștești.

Mai am o ședință și încep lucrurile serioase, tehnice. Parcări de tot felul și altele încât sigur iar îmi voi lăsa copiii să vină pe jos de la școală și eu voi da cu mândrie cu aspiratorul în zilele mele cu tristeți.

Și pentru că (h)unii așteaptăsă postez asta doar de informare, nu de atenționare să vorbim în limbajul pe care îl folosesc de la o vreme, mâine de la 6 la 8, sâmbătă de la 8 dimineața, iar duminică vă las să mergeți la Biserică :) Mulțumiți?

Primii mei 35 de km la volan

2011-08-17T11:26:00.000-07:00

Am așteptat ziua de astăzi cu sufletul la gură. O visam seară de seară. Nu mi-am dorit de foarte mult timp să conduc, însă după ce mi-am sădit ideea nu mai scăpam de ea. Cursurile de legislație se pare au fost o treaptă lină, chiar dacă am făcut teste peste teste din 2 cărți, de pe 2 siteuri să fiu sigură că iau testul să încep orașul.

Astăzi când mi-a sosit ceasul, sau mai degrabă al instructorului meu, m-am trezit cu inima mai mică decât a unui iepure, mi-a fost rău fizic toată ziua știind că la 6 voi avea prima oră. De vreo 2 săptămâni cât îmi așteptam autobuzul dimineața la 8 mă uitam în intersecție ca un copil în fața unui raion de dulciuri și vedeam mașinile cu Școala și visam să fiu eu în acea mașină. Astăzi când știam că într-adevăr eu voi fi îmi venea să plâng, mă certam gândindu-mă că oricum voi avea un soț și măcar asta să facă el. Uitasem de toate argumentele mele pe care le-am scris pe blog, de copiii mei pe care să-i iau de la școală, de zilele cu tristeți, Doamne ce aș mai fi dat cu aspiratorul ca până acum decât să mă urc la volan.

Și m-am dus aproape cu lacrimi în ochi de emoție astăzi. Am stat cuminte în dreapta cât mi s-a explicat bordul. Îmi era bine, acolo simțeam că e locul meu. Dar când mi s-a zis să schimbăm locurile mi s-au tăiat picioarele. Și când am auzit motorul și am văzut că mașina chiar pornește aș fi plâns ca un copil, în hohote aș fi plâns. Dar când mi-am dat seama că mașina frânează fără să-mi fi mișcat piciorul, că peste mâna mea la schimbătorul de viteze este o altă mână mai că am prins încredere în mine. Mare încredere.

Nu cred că m-a plăcut de la prima întâlnire mașina mea și nici ceilalți șoferi. La semnalizări era un adevărat joc de lumini la spate, cred ca după vreo oră am înțeles și eu care e dreapta și stânga. Cred că mi-au trebuit jumătate din semafoarele din Iași să-mi dau seama că viteza nu se schimbă fără ambreiaj. Nu se putea un început ca al meu fără două opriri de motor, dar și atunci mașina a pornit fără mine, curbele mai că se luau singure asta ca să nu intru eu pe sens opus. Dar la 70 de km pe oră pe care i-am prins într-o porțiune cu drum drept și fără semafoare mi-a plăcut să-mi simt piciorul pe accelerație. A fost singurul compliment stingher care a venit de la instructor că merg mult mai bine cu viteză mai mare. Să ții volanul drept am înțeles și eu că în prima ori o pot face cu brio.

Cât despre pietoni oameni sau câini, am reflexul să opresc de fiecare dată, chit că ei abia ies din bloc și e ceva până la trecere. Cât despre câini, la cât de mult îi iubesc, din păcate am avut 2 în față și dacă nu erau ei abili aș fi trecut cu mândrie și cu piciorul pe accelerație pe coada fiecăruia.

Cât despre instructor? E un munte de calm, chiar și când semnalizam de o mie de ori dreapta în loc de stânga. Verbalizează fiecare mișcare pe care trebuie să o fac, ar fi cel mai bun psiholog de pe pământ în felul în care îți dă încredere în tine chiar și când tu faci aceeași greșeală de 10 ori. Tu adică eu!!! Pentru el, șoferul din față neatent e Niculae, încât am auzit numele acesta de vreo 10 ori astăzi, iar eu sunt de la Ana, la Oana, la puișor și domnișoară. Oricum, la volan nici măcar eu nu mai știu cine sunt.

Concluzia primei zile: 90 la sută din populația Iașului cu siguranță a făcut o primă oră de condus de o mie de ori mai bună decât mine, a schimbat vitezele cu grijă și nu le-a brutalizat ca mine, nu a lăsat volanul din mână căutând ambreiajul la picioare, a văzut pe unde trece și nu doar șoseaua ca mine. Însă doar 10 la sută dintre ei își doresc atât de mult ca mine a doua ședință de condus, să se împrietenească de data aceasta cu adevărat cu mașina, să ia carnetul, pentru că nu-i așa, or fi mulți Neculae pe drumurile mele dar doar unul cu adevărat va conduce în dreapta sau în stânga mea.

Doar cei mari își permit să fie modești

2011-08-16T08:16:00.000-07:00

Mi s-a dat să întâlnesc câțiva oameni care atunci când vorbesc cu tine își lasă poziția profesională la ușă, se prezintă doar cu numele, uneori cu prenumele fără titluri dobândite prin felurite diplome, deși au peste 60 de ani îi vezi în blugi și cu un rucsac în spate, iar dacă vorbesc cu tine la telefon le simți bucuria de a te auzi, lipsit de formalismul și distanța care se creează atunci când cei doi oameni nu sunt pe același nivel. Împrejurările acestea mi-au dat de înțeles că doar oamenii cu adevărat inteligenți, umblați prin lume, știu să fie modești. Nu știu dacă e o calitate dobândită, dacă e o înțelegere a omului trecut prin viață, a unui orgoliu care a crescut, s-a copt și s-a liniștit.

Ce-i până la urmă modestia? Să fii ceea ce ești înăuntru fără să le expui în afară, să știi ce să spui în funcție de om. Să nu știe omul de lângă tine ceva nu-i un defect, nicio rușine. Toți știm să facem ceva ce poate celalalt oricât de învățat nu știe să facă și atunci de ce intelectualul care are în el o bibliotecă de cărți e mai învățat decât tâmplarul care construiește case. De ce n-ar fi mai înțelept decât toate cărțile mele un bătrân care știe o mie de lucruri despre natură, despre când va ploua și când nu fără să aibă nevoie de tot felul de aparate și măsurători. Înțelepciunea nu cred că o dobândești din cărți ci din viață.

Și-atunci când profesorul universitar de la o universitate străină le vorbește pregătit, emoționat unor liceeni despre cărți, le răspunde deschis întrebărilor, ba chiar se bucură când un adolescent îi spune You did a great job, fără să aibă nevoie de primiri oficiale, fără cafele vorbe care să-l impresioneze ce înveți din toate acestea?

Iar când un alt profesor din afară discută cu un doctorand despre lucrarea sa într-o cafenea, înconjurat de zeci de prăjituri pe rafturi, te întrebi unde au dispărut temerile de a nu deranja omul cu prezența ta, de a suna să te programezi ca la doctor, de a-ți alege cuvintele cu o săptămână înainte să le spui.

Săptămâna aceasta am definitivat un interviu cu o profesoară universitară româncă de la o universitate din New York, si m-a surprins deschiderea ei, rapiditatea cu care a răspuns la mailuri, timpul în care a răspuns întrebărilor, sinceritatea în scris. Și atunci și acum ce să înveți? Că oamenii cu adevărat inteligenți se împart celorlalți cu modestie, dau din ei fără să ceară nimic înapoi. Ca de la părinte la fiu, de la prieten la prieten.

Pentru că nu acesta ar trebui să fie rostul acumulării? Să poți să devii prieten cu ideile tale, cu ceea ce ești și să fii generos. Dacă tu ai ce ai de pierdut dacă au și ceilalți din jurul tău? Primit fără oficializări, mese întinse, acordări de steme, steaguri, distincții. Ci la o masă simplă în care oamenii sunt în același gând simplu. Acela de a împărtăși și a fi om între oameni.

Cu ce frici te trezești?

2011-08-15T11:05:00.000-07:00

Dacă ești omul care își vede viața cu o zi înainte să o trăiască ai tot felul de frici, în tot felul de forme și culori care trag de tine dimineață de dimineață să te întâmpine. Uneori îți poți pierde răsuflarea dacă le aduni pe toate într-un gând. De ce este înăuntrul nostru fără să știm sau al celor de lângă noi cred că ne este frică cel mai mult. Deseori mă gândesc că am să spun mai mult decât trebuie, că nu am să pot să-mi duc diplomația până la capăt, că nu îmi voi putea ține picioarele liniștite sub masă când omul de lângă mine lungește cuvintele fără a mă bucura cu nimic. Ți-e frică să pronunți că poate se va întâmpla. Dacă ții gândul în tine te împaci și te cerți tu cumva cu el, însă dacă îl îndrepți către celalalt deja sunteți doi cu aceeași frică.

Ne este cel mai tare frică în fața unei decizii pe termen lung. Când îți este dat de la Dumnezeu frica nu mai e pentru că nu mai e vorba de alegere. Nici de stat pe gând. Poate doar seara. Atunci alergi pentru că te știi prins înainte să fii. Însă când ai găsit poate căutând îndelung poate așteptând să fii căutat atunci e greul fricii. Fie că e vorba de un loc de muncă-dacă vei face față, dacă e ceea ce ai dorit să faci, de o căsătorie-dacă aș da o definiție căsătoriei ar fi aceea că îți iei chiar legal obligația de a face un om fericit, îl iei în spațiul ființei tale așa cum ți se schimbă domiciliu pe spate la buletin și ți se atașează o fâșie cu noua ta locuință, așa și omul acela e luat în spațiu de tine; frica nu vine aici, cel puțin nu pentru mine, că nu te va face fericit, că te va părăsi, ci că omul nu va atinge Fericirea în viața lângă tine, că nu va putea să tragă o linie la sfârșit de viață și să spună, da, am fost un om fericit.

Ne este frică de orașe străine pe care le găsim prietenoase în călătorii, dar când să ne mutăm în ele ne gândim care va fi magazinul de jos pentru noi, stația de autobuz cea ma apropiată, pe cine sunăm când se strică în casă ceva. Nu de străzile mari, de viața care poate ți se va schimba cu desăvârșire, ci lucrurile mici și familiare.

Ți-e frică fără doar și poate ca oamenii să nu te uite. Eu nu am avut puterea să uit nicio persoană care a fost înăuntrul meu. Fiecare cu căsuța lui la mine în suflet. Viața m-a învățat că sunt oameni și încă mulți care merg mereu cu spatele la ce au trăit, și odată ce și-au întors privirea și-au răsucit și gândul. Sunt puternici, sunt lași, nu ne-au avut înăuntrul lor, am fost doar o părere, un interval, cine mai știe. Bine pentru ei, sunt ca un râu. Mereu curați și limpezi. Sufletul meu e lacul în care fiecare poate face pluta de sărat. Râurile se aud în depărtare, râurile altora.

Ți-e frică de cuvinte, deși mie mi-au plăcut întotdeauna și dacă m-aș muta de tot în altă țară aș vorbi română chiar și cu animalele mele de casă. Și-e frică de cuvinte pentru că dacă le spui uneori pot fi prea mult pentru omul de lângă tine, uneori pot face din părere realitatea reală, te fac să auzi ce nu vrei să crezi. Ți-e frică de cuvintele altora pentru că uneori vin pe jumătate, alteori nu mai vin, alteori te duc într-o vorbă, alteori îți închid într-un rând lumi, anotimpuri și ferestre.

Ți-e frică de ani, de greșeli, de alegeri greșite care te urmăresc așa cum trecutul este în prezent oricât am vrea să nu fie. Ne urmărim unii pe alții doar pentru a nu ne îneca în râs sau plâns. Ne este frică de ce am putea deveni prin alți oameni dacă ne-am schimba pentru ei, de faptul că nu vom putea fi ceea ce ar vrea ceilalți, că vom uita să fim bucuroși ca niște copii, că vom uita că un cuvânt poate lua orice formă și că nu își are rostul doar de dicționar, că vom uita să trăim pe fâșia noastră de imaginar, că vom uita diminețile, oamenii pentru că se vor suprapune unii peste alții.

Ce știu sigur este că în viață unele întâmplări își au rostul lor. Că uneori ți se dă, ți se pune în traistă, sub ochi. Și atunci, fie că ți se dă pentru un an, pentru o viață cât un an, trebuie să nu-ți fie frică de gândul că ți se va lua. Dacă ești un om înțelept vei ști să așezi în suflet bucurie cu bucurie, să privești omul din gând și să știi că el este. Chiar și pe lună.

Cum e drumul ei?

2011-08-12T05:43:00.000-07:00

Până unde o femeie poate păstra pasul cu un bărbat. Când un bărbat va accepta regulile impuse de șeful său care mai nou este femeie, și nu fără rost, ci pentru înțelepciune, viteză de reacție, abilități cu care te naști dr și pe care le dobândești dacă îți dorești cu adevărat să excelezi, dar nu într-un înțeles primar de a fi mai sus, ci de a simți cu adevărat că viața nu a trecut pe lângă tine. Mi s-a dat să fac toată săptămâna, timp de 3 ore pe zi, cursuri de legislație rutieră cu o femeie. Din toată sala de vreo 30 de cursanți peste jumătate erau bărbați. Iar ca o femeie să le explice despre reguli și comportament în trafic nu le-a picat tocmai bine. Desconsiderarea am văzut-o în gesturile lor de plictiseală deși eu abia țineam pasul să notez toate informațiile, în răspunsurile total lipsite de bun-simț și inteligență, poate voi avea timp într-o seară să reproduc maxime brainless...

Și m-am gândit eu așa cum e cu femeia care devine șeful unui bărbat. Cât de inteligent trebuie să fie omul acela să accepte că ea e mai pregătită decât el, că-i merge mintea mai bine, că nu se uită dacă ai ei colegi de serviciu au decolteuri, picioare lungi sau scurte. Poate că o astfel de femeie nu a fost în facultate sufletul petrecerilor, dar cu siguranță a fost sufletul proiectelor, al sfaturilor bune de dat personale sau profesionale. Prietenii nu și i-a adunat din petreceri, de la manichiură, ci de pe la întruniri colegiale, poate uneori cu miza unei competiții.

Toți subalternii ei poate văd într-o astfel de femeie timida cu ochelari cu mâna sus în primul rând la facultate, fără să le treacă prin minte că abilitatea de a conduce un proiect, de a îndeplini o sarcină nu se învață pe de rost din cărți, că ușurința de a purta o discuție profesională vine nu doar din lectură, ci și din conversațiile și deschiderea pe care o ai asupra oamenilor.

Poate că femeia aceasta de carieră cum i se spune nu va fi ea în comitetele părinților la școala copiilor fiind prea ocupată la serviciu, dar sigur o vei vedea la toate competițiile copilului ei cu șapca pe cap pentru că doar un om inteligent știe locul în care e musai să fii. Pentru că și un astfel de om, oricum ar apărea în fața celor care o văd rigidă, poate prea inteligentă pentru statutul ei de femeie, are emoții, frici. Pentru că o vor dori poate cele mai tari locuri de muncă, dar în alt colț al vieții o vor părăsi unii sau alții, o vor lăsa în așteptare.

Și această carieristă înverșunată pentru care doar drumul profesional pare a conta în ochii celorlați se adâncește seara în niște papuci de casă pufoși, în pijamalele cu două numere mai mari, și stă de vorbă cu prietenele la telefon până ce li se descarcă telefonul. Poate nu o vei găsi în bucătărie ca o casnică veritabilă și o soție exemplară, dar sigur ea va găti doar pentru omul care e mai mult înăuntru decât în afară. Ea va ști să aprindă lumânările nu în seri romantice simpliste și clișeizate, ci atunci când multul o face să uite de drumul ei uneori mai greu, alteori neașteptat dând peste ea poate fără drept sau vină.

Iar când o vei vedea pe stradă cu o cafea în mână, cu o geantă grea pusă pe umăr și încheindu-se din mers la haină vei înțelege că timpul ei e mai scurt decât al tău, pentru că ea aleargă în întâmpinare, ea construiește pentru viața pe care o va întâlni. Uneori mai cade pe gând, pe seară, visează ca un mare visător atunci când realitatea e prea multă. Uneori ascultă orașul când toți vorbesc în jurul ei. Uneori rămâne într-un cântec și continuă să alerge , să adune. să uite atunci când drumul ei nu mai are arborii, dar are desenul lor.

Când nu-i loc afară te locuiești

2011-08-11T13:13:00.000-07:00

Se așezase pe marginea micului podeț. Își pusese sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii apa rece care parcă îi tăia răsuflarea. Se strânse deodată în ea să se încălzească singură. Dar îi făcea bine frigul. Îi făcea gândurile să sară așa cum inima o zbughea din piept când pe stradă i se părea că vede. Dar se liniștea repede. De două ori nu i s-a părut și i s-au tăiat picioarele de la genunchi. O greutate i-a urcat atunci până în dreptul frunții. Până ce nu a mai putut vedea. Și i s-a liniștit trupul ca de o părere. O părere de rău. Acum nu avea ce să vadă.

Doar lacul din față. Și liniștea, adierea de seară care o moleșea. Din când în când încerca să simtă apa, aproape că își dorea să o taie recele din ea, și o podidea un râs amestecat cu sughițuri de plâns când se vedea că nu are curajul să intre cu tot piciorul în apă. Și îl legăna pe deasupra apei, și ar fi vrut să fluiere, dar nu a putut niciodată. Și și-ar fi dorit pe podețul acela un hamac în care să se legeme în seara aceea doar a ei. Și apa îi făcea bine. O trezea. Îi amintea ce voia să uite. Pentru ce era acolo. Când îi cădea privirea în câte un rotocol de apă de la o piatră pe care o arunca se oprea. Ca în fața unei uși pe care ți-e frică să o deschizi. Ar fi vrut să strângă tot, să ia tot din toate dulapurile, de sub pat, din rafturi, să le șteargă frumos de praf, să le atingă cu degetele, să le simtă mirosul pe obraji, să le privească până când ele vor fi înăuntrul ei și apoi să le arunce în spatele ușii. Și să arunce nu cheia, ci încăperea, casa cu tot ce ea adunase. Să nu poată reveni la ele. Să le știe într-un adânc dar nu de suflet, ci de lac curat ca fruntea, și să le plângă odată cu nopțile cu ploi. Să le știe adunate, nu aruncate. Și pe marginea lacului, cu fruntea aruncată în lac să le caute fără să-și arunce hainele. Să le aducă la suprafață. Să spargă ușa dacă a aruncat cheia, să se ierte pentru că a aruncat.

Acum nu avea nimic, nici cheia, nici casa, nici încăperea, nici toate ale ei adunate. Vedea locul. Lacul. Se întreba dacă aici poate să le lase. Dacă o vor lăsa mâinile să aducă, să adune. Și recele apei îi spunea că poate. I se tăiau picioarele când vedea. Intrată până la piept în apă își lăsa gândul puternic să facă pluta pe apă. Să caute locul în care va putea să aducă. Își simțea sandalele în spate în timp ce jumătate din ea căuta în apă locul. Să fie verde, lin, cald, fără rotocoale, adânc să nu se vadă, la vedere să-l simtă.

Și când se scuturase de apă, îi încolți gândul. Că trebuie să caute alt loc. Mai ascuns. Mai aproape. Să poată simți aproape, să simtă greul. Un loc pe care să nu-l împartă. Avea să adoarmă cu spatele ud de scândură în noaptea aceea. Și se făcea că își așeza sandalele la spate. Se încumetă să atingă cu marginea tălpii podeaua rece. Se strânse deodată în ea și începu să adune. Nu avea de unde să știe unde le ducea. Cât de aproape era de lipsa lor. Dar se va strânge seară de seară pe un podeț, cu ochii închiși, și le va simți încet ca marginea tălpii răcoarea lacului.

Cum ne purtăm unul pe altul

2011-08-10T13:21:00.000-07:00

Ne-am întâlnit astăzi pe Independenței. Din mașină a ieșit deodată cu Tequila, care și-a lipit lăbuțele de picioarele mele. Era ca și cum ne-am fi întâlnit acum ceva zile și ieșisem să luăm prânzul undeva. Simțeai totuși o strângere de inimă pentru că știai că nu v-ați văzut ieri și nici săptămâna trecută ci prin noiembrie cam o oră, acum un an la o nuntă și mai apoi în Paris. Când ne-am întâlnit în Paris la început de an ne-am spus cât de straniu este să ne plimbăm hai hui într-un oraș străin, să avem banii câștigați de noi de a ne cumpăra bilete de avioane să ne vizităm. Cu omul cu care ai împărțit o viață verile la bunici, anii de liceu, o cameră de cămin, te vezi pe străzile Parisului și te miri de tine, de viață, de oameni pe care poți să nu-i vezi jumătate de viață și e ca și cum ieri v-ați fi ridicat de la masa la care vă întâlniți acum. Dacă ar trebui să definesc prietenia, fără doar și poate aceasta ar fi definiția mea: să poți să nu vezi omul ani buni și apoi când îl ai în față să se șteargă totul, distanța, anii, chiar și înfățișarea, numele. E o mare minune pe care o avem înăuntrul nostru, să poți fără să-ți impui să nu uiți omul. Și nu doar asta, ci să rămână apropierea, complicitatea, simplitatea aceea a unui înăuntru foarte puternic. În dragoste nu poți fi atât de simplu, pentru că din nefericire a avea se confundă cu posesia, distanța slăbește, te slăbește puțin câte puțin până nu mai poți lupta. Pentru că aceștia suntem în dragoste: luptăm cu noi înșine să nu ne îndepărtăm, să nu rănim, să fim atunci când trebuie. În prietenie putem să nu fim și tot suntem în omul apropiat. Nu deținem nimic, nu-l avem seara lângă noi dar e ca și cum l-am purta cu noi, așa ca într-un marsupiu. E de ajuns să-i auzim vocea și puțin câte puțin avem o mână, o frunte, un contur. Nu suntem geloși pentru că prietenii sunt chiar și când ei sunt ai altora. Fiecare prieten cu partea sa de suflet.

Lângă prietenii foarte buni poți să vorbești ore întregi despre toate nimicurile de pe lumea aceasta. Dar și să stai, să-l privești, să fiți într-o tăcere amândoi. Cu prietenii apropiați nu ești nevoit să vorbești, să întreții, poți să taci liniștit fără să superi, să dai de gândit.

Noi am stat azi vreo 3 ore, și e ca și cum am fi stat ani cât să ne povestim totul. Eu mi-am lipit magnetul-calendar cu pisici pe frigider, mi-am desfăcut bomboanele belgiene și nu am mai zis nimic. Dar am fost sigură ca ea este unul dintre oamenii cu care voi lua prânzul și peste 50 de ani. Sută la sută!

O altfel de așteptare

2011-08-07T12:00:00.001-07:00

Recunosc că l-am așteptat. O singură dată acum 2 săptămâni l-am căutat. Nu ajunsese încă. Nu l-am uitat, în mine era ca o emoție pitită. Pentru prima dată știam că-mi va plăcea să-mi văd numele. Numele din buletin. Altfel, mi se întunecă orizontul dacă apropiații mei îmi spun pe acest nume. Pentru fiecare sunt un alt nume, un alt eu. Știam că dacă îl voi găsi de data aceasta voi sta câteva minute bune cu fața la el. Și că voi trece de la uimire, la zâmbet, la căzut pe gânduri, la sunat. Când ni se întâmplă o bucurie oricare ar fi chipul ei o anunțăm în lume. Nu o putem ține în noi. Iese fără să o programăm. Ca și o mare tristețe. Veștile despre nunți și înmormântări se află cel mai repede, și cine trebuie să afle se trezește cu vestea fără să o caute. Cum e oare să afli că omul cu care trebuia să te căsătorești a făcut-o cu 3 zile înainte fără măcar să te sune. De fapt, ce-și pot spune oamenii în astfel de situații. Câți avem puterea să privim omul cum se duce în viața lui, în cercul închis care poate doar în unde se mai lovește de tine.

L-am așteptat printre gânduri de tot felul. Fără să-l caut, din întâmplare am deschis. Și era. Numele meu, cu Anamaria legat, cu numele fără diacritic, uimitor de corect, era. Pe o pagină albastră. Și ne-am privit. Vreo 10 minute. Și am plimbat vestea prin toată casa, și ne-am sărbătorit cu vin, și ne-am mai tras priviri toată ziua. Și n-a fost o părere, nici de rău nici de bine. Poate de depărtare, de început, de nou acolo unde vechi va fi.

http://lsf.uni-konstanz.de/qisserver/servlet/de.his.servlet.RequestDispatcherServlet?state=verpublish&status=init&vmfile=no&publishid=30666&moduleCall=webInfo&publishConfFile=webInfo&publishSubDir=veranstaltung

Cum se bat cu cap doi inteligenți

2011-08-05T10:38:00.000-07:00

Întrebarea corectă din punctul de vedere al psihologilor este nu cât de inteligenți suntem, ci ce tip de inteligență avem. Fiecare se cunoaște într-un anume fel și fiecare sigur are o anumită stimă de sine. Nu-i rău deloc să avem o bucată bună de încredere în noi și în capul nostru care să rezolve pentru noi probleme. Aici însă devine păsul problematic, ce tip de probleme. Matematice să le rezolve inteligența altora că a mea s-a lenevit pe la jumătatea oricărei probleme de geometrie. Dar știe sigur că s-ar lua la bătaie atunci când vine vorba de capacitatea ei lingvistic-verbală. Dați-mi un cuvânt și vă scriu pagini întregi la orice oră din zi sau noapte. Trupul meu e bine educat și nu doarme când am nevoie de cap sau de picioare. Cum îți poți folosi inteligența verbală zi de zi? Nu-i deloc rău să știi să duci cu cuvântul, cu vorba duci numai atunci când îți lipsește cu adevărat inteligența emoțională, pentru că te îndrepți către celălalt mai mult înapoi decât înainte. Cei care știu ce-i cu inteligența emoțională știu prea bine ce spun. Ce mai poți face cu inteligența verbală? Sigur îți vei scrie cea mai convingătoare scrisoare de motivație încât până și tu te miri de cât de bun poți să fii și mai că te-ai angaja pe tine, scrii cele mai colorate mesaje pe felicitări, vederi, dedicații de cărți. Sunt sigură că și mesajele de despărțire îți sunt apreciate la cât de bine ți-ai ales cuvintele. Fie că-i 1 noaptea fix din zi sau din noapte. Poți oricum să spui cele mai credibile minciuni să scapi de la serviciu, de la o muncă nedorită. Știi să și amintești în cuvinte, să le strecori acolo unde trebuie. Poate să le și ascunzi dacă bucuria nu-i prea mare. Un inteligent lingvistico-verbal însă sigur nu-și va găsi cuvintele în tristețe. Nu va mai putea aprecia sinteza, fluența, concizia, direcția, unitatea, marca stilistică, nuanța unui mesaj de 1 noaptea.

Cât despre inteligentul emoțional, care poate își dorește o ascunderea emotivă nedeclarată, ar fi bine să știe că nu se poate sustrage legăturii inteligenței sale cu emoțiile. De la înțelegerea propriilor emoții, a impactului lor asupra propriului comportament și apoi asupra celorlalți. Iată ce mai spune prietenul meu Google: ascultare activă, gestionarea conflictelor, empatie. Ce beneficii are un inteligent emoțional? Leadership și management eficient, inovație și motivație sporită. Așa o fi cu inteligenții emoționali, se cred șefi, și încă unii motivați, împart sarcinile cu emoție unuia sau altuia pentru că ei gândesc emotiv, și ca niciun conflict să nu apară mai bine nu sună, chiar și lunile. Emoțiile cele mai mari și le exprimă prin prezență sau prin tăcere, pentru că inteligența verbală ar fi un risc de a ajunge să vorbească mult și prost. Și asta numai unii știu să o facă și încă foarte bine.

Cum se înțelege un inteligent lingvistico-verbal cu unul emoțional? Unul e șef iar celalalt așa cum i se reproșează mereu nu ascultă ci doar întreabă. Cel de-al doilea se aruncă în emoții până când primul mai că nu-și mai cunoaște inteligența de prea multă. Dar se liniștește într-un ceas. Inteligentul emoțional te face să acumulezi emoții până primești sau îți primește dar-ul încât mai că ai lua dar-ul și ca un inteligent verbal ai lăsa cuvinte în dilemă și nu dar-uri. Până la umră, inteligentul emoțional trebuie să știe să-și și să-ți cunoască emoțiile. Să aibă grijă de ele. Să nu le părăsească în ore cumplite din noapte, să le uite cu lunile și mai apoi să întrebe emotiv cum de a trecut luna, ș-apoi ar trebui să știe că inteligentul verbal mai are nevoie de zboruri și prinderi de cuvinte. Dar cum bătaia-i ruptă din Rai, așa s-ar înțelege cel mai bine cei 2 inteligenți de nu se mai încap unul în altul.

Ne schimbăm după lume

2011-08-04T10:36:00.000-07:00

Când suntem mici de tot ni se cere să vorbim cât mai repede, să învățăm zeci de cuvinte pe zi, și dacă se întâmplă să ne încăpățânăm să vorbim mai târziu suntem supuși testelor de tot felul. Când suntem mari trebuie să înveți să taci la timp, să știi când ești obositor de prea multe cuvinte, să știi că o strângere face cât tot dexul în toate limbile.

De mici trebuie să înveți să răspunzi la nume, necunoscuții te întreabă de cum te văd cum te cheamă de parcă nu ar ști de la părinți, la școală îți scrii numele pe toate caietele. Mai apoi îți pierzi numele și devii pentru fiecare om apropiat ce e înăuntrul numelui nou dat de el. Când omul nu-ți mai pronunță numele te întorci la cel vechi, lăsând omul din tine într-o părere că ai fost altul într-o zi.

Oamenii mici știu să se joace, să râdă în hohote, să joace prinsa, v-ați ascunselea. Oamenii mari uită jocul gândind atât de trist că le-a trecut vremea. Și uite așa cauți în om jocul să nu-l fi uitat pentru că altfel viața de om mare e atât de mică fără bucuria prinderilor, bătăilor, ascunzișurilor de tot felul.

Interdicția de a nu vorbi cu străinii mic fiind se transformă într-o adevărată capacitate de socializare mai apoi când îți dorești să cunoști tot mai mulți oameni, să înveți de la ei ce nu ți-au dat cunoscuții.

Când suntem mici suntem egoiști în felul nostru simplu și ne păzim cu strășnicie jucăriile, bomboanele, bicicletele. Mari fiind refuzăm să-i împărțim pe cei foarte apropiați cu alții, nu împărtășim o posibilitate de serviciu mai bună să nu avem concurență. Dar împărțim chirii, facturi, mese prietenoase, drumuri și în cele din urmă o viață de om.

Nici prin gând nu-ți trece în copilărie să pui la îndoială dragostea, prietenia, loialitatea, sensul cuvintelor. Mai apoi înveți că fericirea are un sens aproape complet diferit pentru fiecare, că oamenii își declară mii de sentimente din obișnuință, din dorința de a părea în afară că interiorul e perfect, pentru a se convinge pe ei că viața aleasă e cea bună. Că nu am greșit, că nu ne-am înșelat. Că nu ne-am ales cu întâmplarea de a face o alegere greșită.

Somnul liniștit de copil de amiază sau seara de timpuriu este tânjit mai apoi când nu mai poți duce oboseala. Dar până la urmă cui îi trebui somn când viața asta e așa de scurtă și sunt atâtea de spus, de vorbit, de crezut în și nu despre.

Când te uiți în urmă simți cum timpul așteaptă, cum te așteaptă să crești, mai apoi te uiți tu la timp cum crește și cum te lasă în urmă. Mai plin, mai gol, după vremuri reci sau răcoroase.