Aceasta este schița unei istorii nu „ca la carte”, ci așa cum am perceput-o eu. Ca o introducere cu privire la perioada comunistă (1945-1989), România trece, după al doilea război mondial, în sfera de influență a Uniunii Sovietice, care își impune aici regimul comunist. În acest proces, sute de mii de intelectuali, foști politicieni, proprietari funciari și industriași, legionari, și nu în ultimul rând oameni ai Bisericii sunt persecutați, închiși, torturați, trimiși la muncă forțată sau omorâți. Locul lor în conducere este luat de oamenii regimului (membri ai partidului unic PMR, ulterior PCR, și ai serviciului de informații sau Securitatea). Mulți dintre cei persecutați au așteptat în zadar, ani de zile, să intervină americanii. În cele din urmă, unii dintre supraviețuitori sunt puși în libertate.
Nicolae Ceaușescu, primul Președinte al României, ajunge la putere în 1965, fiind inițial extrem de popular printre cetățenii de rând, deoarece dă regimului comunist o orientare naționalistă (similară celei din fosta Iugoslavie). El se concentrează pe industrializarea masivă a țării, încercând să devină independent din punct de vedere economic față de Uniunea Sovietică. Refuză totodată intervenția militară din Cehoslovacia, în 1968. Permite, în anii ’70, o anumită relaxare a cenzurii culturale, lucru care i-a folosit poetului Adrian Păunescu spre a înființa și a cutreiera țara cu
Cenaclul Flacăra, cel mai frumos focar cultural al acelor vremuri, unde mulți tineri artiști și-au făcut debutul.
Ceaușescu distruge, în schimb, peisajul urban, dărâmând vechi cartiere, inclusiv biserici, și înlocuindu-le cu arhitectură de tip comunist (mii de blocuri din beton, în care se mută atât orășeni, cât și oameni proveniți de la țară). Multe construcții sunt afectate de marele cutremur din 1977, care a determinat noi standarde de construire a blocurilor.
Totodată, Ceaușescu este liderul comunist care a fost cel mai deschis față de Vest, președintele american Nixon vizitând Bucureștiul în 1969, iar Ceaușescu mergând în Marea Britanie, unde este primit inclusiv de Regina Elisabeta a II-a, în 1978. Vizita care l-a marcat însă cel mai mult a fost cea făcută în 1971 în Coreea de Nord, în urma căreia el introduce și în România manifestații masive și cultul personalității, inclusiv al soției sale Elena Ceaușescu, devenită peste noapte mare savant în domeniul chimiei. Nicolae Ceaușescu își face o campanie de imagine în presa străină, militând pentru dezarmarea nucleară și sperând să primească Premiul Nobel pentru Pace.
Susținut de Occident, ia împrumuturi masive pentru lucrări megalomane, precum Casa Poporului din București. Aici și la construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră își găsesc sfârșitul mulți muncitori și deținuți politici.
În anii ’80, Ceaușescu își propune să restituie sumele integral împrumutate, încurajând masiv exportul și înfometând populația, lucru care avea să-i atragă ura populară și în cele din urmă sfârșitul.
Una dintre cele mai rele realizări ale acestei perioade a fost orientarea învățământului nu numai către o perspectivă comunistă și extrem de naționalistă, cât și către memorarea mecanică a lecțiilor din manuale, lucru care mai are efecte și în ziua de astăzi. În ciuda acestei schilodiri sufletești, cei mai mulți oameni s-au revoltat nu din cauza absenței libertății de gândire, ci din pricina foamei.