Am fost la spectacolul „Troienele”, după Euripide, pus în scenă de Andrei Șerban la Iași. Câteva impresii fugare:
- Implicarea spectatorului în acțiune e marea realizare a piesei, fiind purtat în miezul dezastrului Troiei. Gesturile femeilor disperate, ca și cântecele soldățești produc acest efect.
- Pentru mine a fost o plăcere să ascult o piesă în greaca veche, care m-a pasionat mult timp. Chiar dacă din punct de vedere istoric teatrul antic se desfășura cu totul altfel, acest element al limbajului a reînviat ceva din primele tragedii.
- Sunt de acord cu faptul că „Teatrul trebuie simțit, nu gândit”, dar deloc cu reprezentările prea naturaliste a unor scene de violență și în special cu încercarea de-a șoca publicul printr-un viol la câțiva pași de el.
- Mai concret, Elena în piesă nu e câtuși de puțin grațioasă, ci e înfățișată ca o curvă, apoi pedepsită prin dezbrăcare și terfelire în toate felurile. Există alte mijloace stilistice de a produce scabrosul în teatru, decât să lași o tânără doar în bikini, cu părul rupt din cap, să fie violată minute bune de un soldat cu blană de urs.
- În concluzie, dacă nu era jenant de grețos pe alocuri, spectacolul chiar avea șansa să fie o realizarea bună în teatrul contemporan.
